„Cel care cheamă cîinii” de Lucian Dan Teodorovici

Cînd am văzut o nouă carte semnată de Lucian Dan Teodorovici, autorul romanului „Matei Brunul”, unul dintre cele mai bune din literatura română contemporană, am vrut imediat s-o citesc, dar m-am răzgîndit aflînd de pe copertă că subiectul ei este cancerul. Am fost conștientă că era o atitudine lașă, dar în cele din urmă curiozitatea a devenit mai puternică decît refuzul cauzat de un subiect neplăcut și atunci m-am hotărît s-o parcurg. N-am regretat. Ceea ce o face nu doar suportabilă, ci de-a dreptul agreabilă și chiar încurajatoare cumva este tonul calm pe care scriitorul povestește, chiar și atunci cînd este vorba despre boala în sine și despre măsurarea ei cu diferitele sisteme care influențează și viața cetățenilor români obișnuiți, cu atît mai mult a pacienților.

Bineînțeles, sistemul medical este un prim exemplu al acestei măsurări. Un medic ieșean i-a oferit autorului un consult de o oră și jumătate, a fost mai mult decît amabil și l-a asigurat că nu are nimic grav, insistînd să îl anunțe dacă i se măresc tumorile de după ureche, însă a refuzat să-l trateze odată ce starea i s-a agravat. I-a cerut să revină cu telefoanele după o lună, cînd domnia sa se va fi întors din concediu. Scriitorul a decis să aștepte, primind asigurări de la directorul spitalului – unul privat – că doctorul e cel mai bun care îl poate opera în Moldova și că acesta îl va căuta negreșit la finalul vacanței. Totuși, nu a mai primit niciodată o veste de la vreunul dintre cei doi. Totul povestit fără ranchiună, fără dorință de răzbunare, nici măcar nu le sînt date numele. Autorul a ajuns apoi la un centru de tratament din Cluj unde intervenția chirurgicală a fost imediată și s-a descoperit că în loc de două tumori erau atunci opt, cu ganglionii din jur inflamați. Rezultatul biopsiei a venit ceva mai tîrziu – boala Hodgkin -, cancer limfatic care se răspîndise foarte repede, se pare că din cauza unui medicament împotriva durerilor reumatice. La clinica din Transilvania, tot una privată, chirurgul a fost excelent nu numai ca mod de operare, dar și ca atitudine. Pe de altă parte, una dintre asistente i-a cerut scriitorului, direct și fără să țină cont de starea lui ca pacient, să nu-și facă probleme la prima ședință de chimioterapie, abia de la a doua începe răul. O altă asistentă i-a povestit plîngînd cum un bărbat de vîrsta lui, adică 41 de ani, care era la a șaptea etapă de medicație și despre care doctorul spunea că se îndrepta spre bine, a murit pur și simplu. Per total, ne asigură autorul, lucrurile s-au prezentat mai bine decît în Moldova.

Sistemul de sănătate nu este unicul țintit în detaliile semnificative, lui i se alătură un altul de asemenea important în viața noastră din România: transportul. În vederea tratamentului, scriitorul călătorea la anumite intervale de timp între Iași și Cluj, cu avionul, și într-unul dintre aceste drumuri s-a întîmplat să nu se poată ateriza în al doilea oraș din cauza vremii. După o decolare mult întîrziată, aeronava a ajuns la Timișoara și pasagerii au mers la un ghișeu unde se aflau două intermediare ale companiei aeriene, care timp de o oră au refuzat vehement să îi ajute în vreun fel, argumentînd că nu e treaba lor să se ocupe de astfel de probleme. În cele din urmă, după amenințări cu datul în judecată, au început să telefoneze, tot scîrbite și fără chef. Pasagerilor nu le-a fost reprogramat zborul, ci le-a fost oferit un drum cu autocarul, a cărui durată urma să fie de șase ore. Fiindcă oamenii mai trebuiau să și mănînce – au oprit la un restaurant unde autorul a ajuns printre primii, dar nu a fost servit nici la sfîrșit, deși chelnerul i-a primit banii pentru comandă, nu fără a protesta că la ei clienții sînt întotdeauna serviți și mîncarea urmează să vină „i-me-di-at” – și fiindcă au prins un blocaj pe traseu, totul a durat semnificativ mai mult. Iată îmbinarea dintre un sistem neputincios, cu o infrastructură slabă, și oameni nepăsători și chiar răuvoitori.

„Cel care cheamă cîinii” este și o carte despre scris, despre puterea de vindecare a activității în cauză sau, dacă acestea sînt cuvinte mari, despre capacitatea ei de a nu lăsa lucrurile să degenereze. Pancarta cu „Writing is the only way” văzută lîngă un coș de gunoi din Cluj și sfatul unui autor ieșean care a avut cancer și i-a spus că cel mai mult l-a ajutat atunci scrisul l-au determinat pe Lucian Dan Teodorovici să renunțe la textul despre un credincios fanatic și să îl înceapă pe cel despre boală. Impropriu spus despre boală, nu comentează prea mult despre ea în sine și manifestările ei, numai le amintește din cînd în cînd. Mi se pare mie că problematica scrisului este structura pe care se articulează lucrarea, scheletul ei, nu cea a afecțiunii fizice, prin urmare, nu este de fapt o carte despre cancer, așa cum am crezut inițial.

Cît despre categorisirea textului, ea este într-adevăr dificilă. Nu cred că este roman, nu are complexitatea de planuri și de fire narative necesare, personajele, cîte există, nu sînt urmărite suficient de mult pentru a căpăta adîncime (cu excepția personajului-narator), detaliile de atmosferă sînt, totuși, minime. Desigur, nu e absolut obligatoriu ca un roman să aibă toate aceste trăsături sau numai aceste trăsături, dar impresia generală este că nu avem de-a face cu specia literară înainte menționată. Pe de altă parte, nu e nici propriu-zis un jurnal pentru că Lucian Dan Teodorovici, deși a lăsat la vedere o felie de viață foarte personală, a gîndit și îndreptat textul către public încă de la început. Totuși, categorisirea lui mi se pare mai puțin importantă, ceea ce contează în vederea parcurgerii acestei lecturi este conținutul. Faptul înainte menționat se potrivește perfect cu mărturisirea autorului că este mai degrabă interesat de idei și de sens, decît de cuvinte, trăsătură care se traduce prin neîncadrarea lucrărilor lui în rîndul celor estetizante, calofile. De altfel, trebuie amintit că în opinia scriitorului cuvintele au niște limite evidente, de exemplu, „greață” și „oboseală” în mod normal înseamnă ceva și pentru un bolnav cu totul altceva, au un înțeles augmentat. Sau banala urare „La mulți ani”, făcută unui om cu viața înainte și aceeași urare făcută mamei și, mai tîrziu, bunicii, cînd autorul știa cu siguranță că era ultima dată cînd le putea adresa vorbele respective, are semnificații diferite.

Apoi, este o carte ce atinge tema religiozității pronunțate, care în anumite cazuri se numește chiar fanatism. Boala schimbă modul de a gîndi al oamenilor, aflarea diagnosticului și medicația le alterează percepțiile, astfel că unii dintre ei pot deveni mai apropiați de misticism, chiar dacă în mod normal nu sînt așa. Mama scriitorului a fost diagnosticată cu cancer la 41 de ani, urma să fie operată și apoi să facă tratament, dar a mers la arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților și el i-a spus că, dacă acceptă intervenția chirurgicală, va muri în spital. Prin urmare, timp de 4 ani ea a refuzat-o cu obstinație, iar atunci cînd în sfîrșit a fost de acord cu ea, era deja prea tîrziu. A murit la 45 de ani, arhiepiscopul care a „sfătuit-o”, la 86. Un alt exemplu, de data aceasta unul cu urmări pozitive, este al italianului căsătorit cu o româncă, care spunea că în țara lui avea acces la servicii medicale de mai bună calitate, dar a preferat să rămînă aici pentru că aici e Arsenie Boca, sfînt în care crede și care l-a ajutat să treacă peste greutatea bolii. De asemenea, mai pot fi aduși în discuție și tinerii de 30 de ani, ea așteptînd să facă un test să vadă în ce stadiu e cancerul, el plîngînd și sărutînd o iconiță cu același personaj menționat înainte. Ultimele două cazuri arată cît de mult au nevoie oamenii în general, dar mai ales cînd sînt bolnavi, să creadă în ceva dincolo de realitatea fizică. Pe de altă parte, în ceea ce privește figura religioasă se pare că atotprezentă în zilele noastre, Lucian Dan Teodorovici este de părere că vorbim despre un „așa-zis sfînt” (ghilimelele indică faptul că formularea îi aparține, dar spun în treacăt că și eu sînt de acord cu ea) și că imaginea lui este folosită pentru obținerea de cîștiguri materiale:

„Am citit puține despre Arsenie Boca, iar cît am citit s-a datorat atît de zgomotoasei campanii de promovare. Oricum, din cele puține aflate despre el, am ajuns să cred că omul nu mi-ar fi plăcut în nici un fel. La fel cum, dacă trec dincolo de acțiunea de marketing, nu-mi place deloc ceea ce face Biserica Ortodoxă, căci nu pare a avea decît un scop financiar, pentru un profit extras meschin din nevoia de credință a oamenilor.”

Pe lîngă toate cele menționate mai sus, în cartea mai apar și cîteva personaje demne de reținut printr-o trăsătură de comportament sau prin povestea lor. De exemplu, bărbatul care spunea că la Iași toată lumea din spital îi vorbea cu „bă” și el credea că îl tratau așa fiindcă îl considerau prost, deci încerca prin cunoștințe de limbi străine să le arate că e inteligent: vorbea într-o engleză, franceză, germană și rusă aproximative. În clinica de la Cluj personalul i s-a adresat cu „dumneavoastră”, ceea l-a făcut să se simtă om. Apoi, bărbatul căruia i-a fost extirpat laringele și care se plimba cu un caiet după el, unde avea multe pasaje deja scrise pentru a-l ajuta în conversație prin indicarea acestora unui interlocutor. Autorul voia să-l vadă compunînd unul nou în fața lui, dar a reușit numai cu mare dificultate, omul avea o putere de anticipație mare. Nu în cele din urmă, merită reținută martora lui Iehova care își acompania soțul pentru o problemă minoră, sunînd toți cunoscuții ca să le arate cît se sacrifică ea pentru „tati”, și care a ținut cu tot dinadinsul să aibă cu scriitorul o discuție despre religie și despre Dumnezeu, deși el o rugase să nu atingă subiectul acesta. De altfel, interacțiunea cu ea este un prilej pentru autor să înțeleagă ceva și în legătură cu sine:

„Oricine ar fi găsit aici un alt moment spre a opri dialogul. Doar că eu nu scriu toate astea pentru a povesti despre o doamnă de vreo șaptezeci de ani, sau poate ceva mai mult, ci pentru a mai spune cîte ceva și despre mine. Pentru a recunoaște, de pildă, că de foarte multe ori nu știu să mă opresc, nici măcar atunci cînd mi se oferă oportunități generoase. Pentru a recunoaște, mai apoi, că am destul de des plăcerea orgolioasă de a căuta să ies învingător din orice discuție, chiar dacă preopinentul se află într-un dialog paralel cu cel pe care mi se pare mie că-l purtăm.”

O carte echilibrată, nu dezolantă, cum crezusem inițial, cu o structură eficient articulată, cu un bun control și în detalii, cu idei consistente, cartea unui scriitor adevărat.

Editura: Polirom