La ce bun cărțile?

Nu sunt singurul care, în aceste zile ale lui 2017, a urcat pe Facebook fotografii ale celebrei cărți a lui Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, distopie ecranizată magistral în 1966 de François Truffaut. Faptul că mai mulți s-au referit la ea în aceste zile, în care vedem primul Manual de Educație Fizică și primul Manual Unic pentru clasa a V-a, iar elevii sunt controlați în ghiozdane după manuale alternative, neautorizate, arată că, în contexte tulburi, oamenii revin la întrebări esențiale. Cum ar fi cea din cartea lui Bradbury: la ce bun cărțile? Iar cadrul poate fi lărgit. Grupări extremiste dau foc locurilor sfinte, regimuri autoritare bezmetice, dincolo de imaginația oricărui scriitor, amenință lumea civilizată cu arma nucleară, iar cea mai frumoasă democrație care a existat vreodată pe glob și-a votat drept președinte un clovn. Nimic nu pare a mai fi la locul lui într-o lume care încurcă IQ-ul cu lectura, în care inteligența este apreciată doar pentru abilitatea ei tehnică, nu culturală. ’Geaba sunt mulți de acord că trebuie să citești cărți dacă prea puțini o fac, iar școala nu invită convingător la asta. E ca un stereotip aruncat în vânt, pe care-l folosești ca să pui punct unei discuții plictisitoare.

Cineva remarca foarte inspirat undeva că e o diferență importantă între lumea opresivă imaginată de Bradbury și cele imaginate în alte cărți anti-utopice, „1984” de George Orwell, spre exemplu. La Ray Bradbury, lumea a renunțat de la sine putere la cărți, nu sistemul opresiv a impus asta. Sistemul doar a împlinit un fel de voință colectivă și a dus-o la extrem. Dar oamenii au renunțat treptat, din comoditate, la citit, iar voința celor mulți a devenit o regulă implacabilă pentru absolut toți, nimeni n-a mai fost lăsat, prin lege, să dețină cărți.

„Oamenii de culoare nu pot să sufere povestea Micul negru Sambo. Pune-o pe foc! Albii sunt cam stânjeniți de Coliba unchiului Tom. Pune-o pe foc! S-a scris o carte despre influența tutunului asupra cancerului pulmonar? Plâng amatorii de țigări? Pune cartea pe foc! Seninătate, Montag. Tihnă, Montag! Scoate-ți zbuciumul afară […] Arde tot, arde orice. Focul strălucește și purifică.”

Fahrenheit 451 este chiar temperatura la care hârtia ia foc. Guy Montag, personajul principal al cărții lui Bradbury, este pompier. Dar pompierii au, în lumea întoarsă, o altă menire. Nu mai sting focul, ci dau foc! Cărților! Deranjează și aduc nefericire. Iată cum tună unul dintre personaje împotriva unei poezii: „Vezi, știam eu c-așa o să se-ntâmple! Asta voiam să dovedesc. Totdeauna am spus: poezia înseamnă lacrimi, poezia îndeamnă la sinucidere și trezește sentimente îngrozitoare – e boală curată!”

Totuși, în inima fiecărui pompier, zace o tentație: aceea de a răsfoi, de a citi una dintre cărțile cărora le dă, cu atâta sârguință, foc. Două evenimente simultane îi trezesc lui Montag îndoieli. Mai întâi, o întâlnește pe tânăra Clarisse McClellan, care are tot felul de apucături ciudate: miroase florile, admiră peisajele și… citește. Are o cu totul și cu totul altă perspectivă asupra vieții decât toți cei dimprejur. Într-o lume de oameni țintuiți la pereți-ecrane, fără intimitate și întrebări despre viață, care dorm doar pe bază de somnifere, ea e singura care stă de vorbă cu el, care-l întreabă ce are pe suflet. Chiar foarte direct, inocent: „Ești fericit?” Apoi, o doamnă în vârstă care, prinsă cu o adevărată bibliotecă, nu le dă satisfacție pompierilor să incendieze ei cărțile, ci își dă singură foc, în fața lor, arzând împreună cu propria casă. Trebuie să fie ceva prețios în cărți, își spune pompierul, care să justifice asemenea acțiuni:

„Nu e vorba doar de moartea acelei femei. Aseară m-am gândit la tot kerosenul pe care l-am folosit în ultimii zece ani. M-am gândit și la cărți. Și pentru prima oară mi-am dat seama că în spatele fiecărei cărți stă un om. Un om a trebuit să o gândească pe fiecare. Și omul acela a avut nevoie de mult timp să o aștearnă pe hârtie. Niciodată nu m-am gândit la asta.”

În carte este un personaj care nu apare în film: bătrânul Faber. Locul lui e luat de tânăra Clarisse în viziunea regizorului. Acest bătrân îi povestește lui Montag de grupurile de vagabonzi de la marginea orașelor. Sunt foști profesori rămași fără obiecte de lucru. În film sunt numiți, inspirat, oamenii-carte. Ei salvează cărțile prin faptul că devin totuna cu ele. Fiecare învață pe de rost câte o carte, apoi îi dă foc, pentru a nu da de bănuit autorităților. Iar după ce războiul va distruge orașele cu memoria istoriei ștearsă, repetând erorile trecutului, oamenii-carte vor tipări cărțile, vor readuce trecutul, cel din care învățăm cu adevărat. Doar prin cărți perpetuăm înțelepciunea umanității, nu există un alt vehicul. Tabloul este excelent conturat în film, oameni în haine ponosite plimbându-se de colo colo, într-o tabără pe marginea râului, fiecare recitând propria carte ca să n-o uite.

Voi încheia cronica de față cu un citat din bătrânul Faber, cel care îi oferă lui Montag o altă viziune asupra lumii. Merită s-o amintesc aici în mare, o veți descoperi în amănunt citind cartea lui Bradbury:

„Nu, nu de cărți ai nevoie dumneata. Ceea ce-ți trebuie dumitale poate fi găsit în vechile plăci de patefon, în vechile filme și la vechii prieteni. De asemenea, în natură și în dumneata însuți. Cărțile nu erau decât un fel de receptacul în care oamenii înmagazinau o mulțime de cunoștințe pe care se temeau c-ar putea să le uite. Nu e nimic magic în cărți; magic e ceea ce spun cărțile și însuși faptul că în ele peticele universului sunt însăilate într-un veșmânt pe măsura noastră. Trei lucruri lipsesc din viața noastră […] Primul lucru, pe cum spuneam, e calitatea cunoștințelor noastre. Al doilea, strâns legat de primul, e răgazul necesar pentru a le digera. Iar al treilea lucru e dreptul de a săvârși fapte întemeiate bazându-ne pe ceea ce învățăm din primele două.”

Iar acum, că ați avut răbdare să citiți această cronică de carte, vă rog un singur lucru. Scrieți-i ministrului învățământului, numele lui nu merită amintit aici, Istoria în va trece la și alții, că nu de Manual Unic are lumea nevoie. Poate chiar nici măcar, în general, de manuale. Ar fi suficient ca școala să ne învețe cum să învățăm singuri. Iar cel mai de preț lucru pe care l-ar putea face ar fi să reaprindă dragostea de lectură autentică. Dar nu a oricărei cărți. Nu orice, oricum, oricând ne merită efortul. Să ne învețe spiritul critic, cum să le ochim pe cele bune! Voi încheia ca-n Pink Floyd: „Teachers, leave them kids alone!” Și-acolo se miră un „educator”, adică un funcționar însărcinat cu spălarea creierelor, că un puști recită o poezie.

Ray Bradbury – Fahrenheit 451