Cazemata cu miere. Cronică intercalată.

Undeva pe la mijlocul lui decembrie 2017 m-am întâlnit cu Adi Secară și mi-a recomandat cu multă căldură cărțile unui tânăr prozator, Tudor Ganea. Am abandonat ceea ce aveam de gând să citesc, în pofida faptului că deja mă lăudasem pe Facebook cu „Next book”, am cumpărat cele două cărți ale lui Tudor apărute la Polirom, „Cazemata” (2016) și „Miere” (2017) și m-am așezat la lectură.

A trebuit de la început să recunosc: ambele cărți încep magistral! Nu știu dacă e chiar „cel mai bun început de roman din istoria literaturii române”, așa cum spune, impresionist, Adi Secară în cronica lui la „Cazemata”, dar, cu siguranță, e suficient să citești prima pagină și îți va fi foarte greu să lași cartea jos din mâini. Nu prea mi-a fost clar, cel puțin până la jumătatea romanului, de ce Adi Secară și-a intitulat cronica „Noul Cărtărescu?” Îmi părea, mai degrabă, un fel de noul Eugen Barbu, ținând cont de limbajul de periferie de oraș mare al personajelor. Cazemata lui Ganea vs. groapa lui Ouatu a lui Barbu. Glumesc, desigur. După jumătatea cărții „Cazemata”, imaginația scriitorului atinge, într-adevăr, acea stare poetică, halucinantă, fierbinte pe care o apreciem atât de mult la Cărtărescu. Poate contribuie la impresie și faptul că multe metafore sunt din zona biologicului. Dar cam atât. Altminteri am spune că este un nou Cărtărescu orice prozator cu o imaginație poetică foarte bogată. Într-o altă cronică la cărțile lui Tudor Ganea publicată pe BookHub, doamna Viorica Stăvaru remarcă același lucru: alăturăm prea ușor cele două nume.

Da, Tudor Ganea și-a însușit foarte bine știința începutului de roman! În „Miere” e și mai și, sunt chiar vreo trei începuturi, fiecare mai provocator decât celălalt. Tonul mai scade după pasajele de început, e firesc, dar se revine în fiecare carte la tensiunea inițială. Agață cititorul! Iar cărțile sunt suficient de mici încât să le citești cu sufletul la gură într-o după-amiază, două. Sunt mai degrabă micro-romane, după cum spune și autorul într-un interviu. Sau nuvele de mari dimensiuni, cum s-ar fi spus mai demult. Dar astăzi suntem atât de relaxați cu termenii și cu definițiile lor stricte încât nu mai valorează foarte mult diferențele clasice. Sunt texte bune, poftim!

Altceva ce mi-a mai spus Adi în timp ce căutam un brad de Crăciun în Piața Mare din Galați, și îi dau dreptate, chit că nu a insistat pe acest aspect în cronica lui, este excelenta dinamică a textului. Tudor stăpânește foarte bine acest aspect, verbele curg unul după altul, cu imagini superbe intercalate, dând scriiturii un ton alert, inspirat, parcă, de scriitura lui Mircea Nedelciu. Cred că mai degrabă acest aspect l-am remarcat primul, înaintea imaginației cărtăresciene. Nu știu dacă e adevărat sau nu, asta ne poate confirma sau infirma autorul, dar lecția scriiturii dinamice a lui Nedelciu este o mare lecție pe care ne-o oferă literatura română. Și aplaud faptul că o regăsesc (sau cel puțin am impresia asta) la un tânăr și premiat prozator ca Tudor Ganea.

Că veni vorba despre premii, voi reaminti și eu faptul că Tudor a fost desemnat ca Tânărul prozator al anului 2016, premiu acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. A mai primit și Premiul pentru Debut în cadrul Premiilor „Observator cultural“, ediţia 2017. Probabil că a primit și că va mai primi și altele. Le merită din plin! Din ceea ce povestește autorul, cărțile au fost finisate în cadrul unui curs de creative writing susținut de Florin Iaru și Marius Chivu. Pentru cei prea legați de noțiunea clasică de cenaclu literar, iată ce talente poate descoperi și lansa un curs de creative writing! Felicitări tuturor celor implicați în proiect!

Dincolo de laudele pe care autorul le merită fără doar și poate și pe care Adi Secară le-a subliniat foarte bine și expansiv în cronica lui, îmi voi permite să spun și ceea ce consider că este mai puțin reușit în cărțile lui Tudor Ganea. Sunt primele lui romane, vor urma altele, așa că îi prind bine și criticile. Din punctul meu de vedere, în „Cazemata” se simte prea mult faptul că romanul (micro-romanul) a fost conceput inițial ca o suită de proze scurte. Dacă vreți, uneori îmbinările sunt prea evidente. Iar acțiunea din „Miere” e prea gândită parcă. Prea multă premeditare în arhitectura romanului, prea lasă uneori sentimentul de făcut în detrimentul lui inspirat. A remarcat și doamna Viorica Stăvaru în cronica dumneaei faptul că puteau lipsi câteva pasaje. Remarcile mele sunt din avion și potențialele greșeli sunt perfect scuzabile ținând cont de faptul că avem de-a face cu un autor la debut, în plină afirmare. Ele nu știrbesc cu nimic plăcerea lecturii, ci doar arată că tânărul prozator Tudor Ganea mai are experiență literară de acumulat.

Dincolo de remarcile care se pot formula la adresa romanelor sau micro-romanelor lui Tudor Ganea, critici mai puțin semnificative în momentul debutului, în „Cazemata” și „Miere” avem de-a face cu un tânăr prozator de calibru, care jonglează magistral cu începuturile romanelor, care are o imaginație poetică extrem de bogată și o dinamică excelentă a textului literar. Stăpânește bine realitățile (sau supra-realitățile) despre care vorbește, se simte documentarea și e un maestru al jocurilor de limbaj (chiar dacă uneori parcă schimbă prea des registrul). Îi mulțumesc lui Adi Secară că m-a determinat să-i citesc cărțile lui Tudor! E un câștig pentru proza românească. Și aștept cu mult interes viitoarele lui romane, de la care îmi doresc ceva mai multă maturitate și liniaritate.

Tudor Ganea – Cazemata