Noul Cărtărescu?

Vacanţa mi-am încheiat-o începând a doua carte a lui Tudor Ganea. Am fost ca un boxeur care a fost trimis la podea de fiecare dată când se termina unul dintre primele capitole… Nedezmeticit, negăsind cuvinte, de pildă, primul capitol de acolo l-am considerat cel mai bun început de roman din istoria literaturii române, l-am comparat cu secvenţa din „Zorba grecul”, când toată instalaţia aceea de cărat buşteni se prăbuşeşte… magistral, lecţie pentru frumuseţea tuturor înfrângerilor, apoi următoarele capitole din „Miere” m-au… cutremurat la propriu şi am zis că trebuie să mă opresc, să mă întorc, vorba vine, la prima carte a lui T. Ganea, „Cazemata”, aşa că am achiziţionat-o şi, hai să văd, totul e la fel de supercalifragilisticexpialidoucios ca în „Miere”, pe care am renunţat să o mai termin: cine ştie, poate au legătură!?

Şi ar trebui să încep cu… începutul! Acum, înainte de a da cu presupusul, ar trebui să termin şi „Miere”, dar…

Hai să fiu simpatic apocaliptic, aşa cum este şi Tudor Ganea! Deocamdată, spiritual, mesajul ar fi la adresa României: mai întâi în zona Constanţei, apoi în capitală şi împrejurimi, e clar, trebuie o Sodomă şi o Gomoră pentru această naţiune, pentru a renaşte într-adevăr, întru spirit şi aşa mai departe! Adică, ca să fiu mai clar, în „Cazemata”, o situaţie ciudată, urmare a unui aparent blestem, va duce la distrugerea Constanţei… Nu chiar de către un tsunami, catastrofa începe, de fapt, în momentul în care închizi cartea, după ultima pagină, farmecul descoperirii elementelor care compun, pas cu pas, ţesătura intrigii, suspansul, personajele, va fi nealterat, promit…

Altfel pornind la… laudatio, „Cazemata” este una dintre acele cărţi rare pe care vrei să le reciteşti imediat după ce ai terminat-o! Şi în interes de… breaslă: dacă vreţi epic pur, încercaţi Tudor Ganea! Desfrâu imaginar? Răspund: Tudor Ganea! Nu pentru că ar fi uşor, dând nişte citate suculente, să spui că este un nou Apollinaire, că nu este doar atât… Mai duce şi un fantastic de tip Mircea Eliade pe noi culmi sau, mai exact, înspre noi adâncimi, nu numai ale Mării Negre sau ale Deltei, mai aduce un suspans hitchockian care ar umbri, de pildă, „Păsările”, (deşi bufniţele, chiar şi desenate sau înfiinţate, berzele, pescăruşii, pelicanii, chiar îţi pot da fiori), horror-ul este demn de Stephen King, bine, poate că nu îl întrece, încă, pe „strălucitorul” King, dar de ce nu, şi aici ajung la titlul recenziei, „Noul Cărtărescu?”…

Ar trebui să aduc ceva argumente, nu? O să fiu cât se poate de… impresionist: când eram mai „mic”, voiam să scriu precum Dostoievski, când am mai crescut un pic şi am citit „Nostalgia”, pardon, „Visul” lui Cărtărescu, am zis că aşa va trebui să scriu şi eu, acum, deşi mai am o listă cu vreo zece-douăzeci de scriitori debutanţi sau aproape, pe care sunt bucuros să le fi cunoscut scrierile şi ar putea fi recomandaţi ca modele, sună ca naiba fraza asta, dar n-am „timp”, nu mai am, capacitatea lui Tudor Ganea de a relata întâmplări, acţiune, fără a se împotmoli în reflecţia camilpetresciană, este miraculoasă, fantastică ca şi proza sa, se poate spune că, aşa cum personajul său din primul capitol din „Miere” trece cu motocultorul prin tot satul său pentru a-l împărţi în două, şi frazele lui Ganea, după anul 2016, ar putea împărţi literatura română în două: de după Ganea şi… „Solenoid” şi înainte de… Deşi, cum spuneam, literatura noastră contemporană are multe cărţi de redescoperit şi de promovat aşa cum, de pildă, i s-a făcut „Solenoidului”…

Da, o să revin după ce termin şi „Miere”! Mai bine încep să suflu în „portţigaretul” acela magic care apare în carte, deşi e cam periculos, s-ar putea să rămân fără buze!

Mă gândisem să spun ceva şi despre un anume kafkianism, am renunţat, dar găsind un interviu pe net, în care chiar Ganea spune ceva despre un „palier oniric major, are un plan narativ kafkiano post-apolitic și un plan realist pur și simplu”, referitor însă la „Miere”…

Luat în ansamblu, tot ceea ce se întâmplă în „Cazemata”, este un Kafka mult mai colorat, mult mai viu, mai… parfumat, de la nuferi, veţi mirosi de ce, de la peşti, mlaştini, canale, mai suprarealist. Literar, Tudor Ganea „te bagă”, nu, nu neapărat la origini, dar te ia de păr şi te scufundă, practic de la prima pagină, în apă rece: ce mai este literatura azi? Ce a mai rămas din ea? Dar viaţa?

Ceea ce invadează „umanul”, atât cât se întrezăreşte el, umanul, pe coasta Constanţei, într-o zonă oarecum de mahala, unde sunt ruinele unor cazemate din cel de-al doilea război mondial, una dintre aceste construcţii, devenită un fel de… solenoid, fiind, nu-i aşa, un personaj principal, în genul „castelului” kafkian, dar nici chiar aşa, aşadar, ceea ce atacă umanul, Răul perceput ca un fel de Altceva, nu neapărat vrând răul, dar având şi „reprezentanţi” antropomorfi, acest Altceva, un „It” atât de anglo-saxon, având uneori „strălucire”, poate fi şi un răspuns metafizic, bine, exagerez, este pur şi simplu o răzbunare a unor spirite, a unor duhuri, un fel de răzbunare pentru moartea unora dintr-un sat misterios, care au fost obligaţi să construiască cazematele şi apoi au fost ucişi într-o încercare de evadare, de către soldaţi germani…

Dar această explicaţie ar fi prea simplă pentru complexitatea construcţiei literare! Raţionalul cititorului (dar şi al unora dintre personaje, obligate de… lege să fie astfel, oarecum) este opus Iraţionalului (şi al creatorului): unele personaje par să fie nemuritoare, sau măcar să fie tinere fără bătrâneţe, sunt supra-umane, unele monstruoase (adică, etimologic, mai toate sunt demne de… Twin Peaks), se suferă enorm de iubire, din iubire, se mănâncă buze, se nasc copii, unii nu pot face copii, se ridică diguri, pentru… a despărţi apele şi a opri o altfel de iarnă, se pescuieşte mult, într-un fel se caută pescari pentru ceea ce va rămâne din oameni, planurile temporale contează şi nu prea, ultima parte este proiectată într-un viitor oarecare, nu prea îndepărtat (sunt patru părţi, ultima este cea mai scurtă, şi fizic), dar firul epic ne duce în urmă şi cu mai bine de o sută de ani… Într-un fel, fiecare parte are naratorul ei principal, v-aş mai invita şi la o dulceaţă de nuferi, dar nu ştiu ce se poate întâmpla, oricum este o carte incredibilă, iată că până acum n-am citat nimic, şi ar merge citată cam toată cartea, dar poate încep cu ceva, soft, de la pag.113:

„-Nici eu nu credeam în povestea pe care urmează să ţi-o spun, până în ziua în care unul dintre «ei» mi-a rupt buzele. Atunci am văzut totul. De parcă odată cu smulsul buzelor mi-ar fi deschis un al treilea ochi şi toate poveştile spuse de taică-miu şi-au căpătat dintr-o dată sensul. Dar să încep cu începutul începutului.

Ca să-ţi dai seama mai uşor: primul ajuns în Balta Brăilei a fost stră-străbunicul meu. Un turc din oastea otomană, originar din Izmir. Ali Osman îl chema. După ce s-a terminat războiul cu ruşii,n -a mai plecat… S-a luat cu o româncă.” Singurul lor urmaş s-a luat cu o rusoaică din cahul. „bunică-miu a fost singurul lor copil, la fel cum a fost şi taică-miu pentru el şi bunică-mia – o româncă cu origini ucrainene.”

Deocamdată, mă opresc aici…

Tudor Ganea, unul dintre «ei», unul dintre cei care a călătorit prin carne vie (p.182), pare „să ştie” foarte multe. Mai ales despre viitorul catastrofic al României. Vă las să-l descoperiţi nostradamic şi să vă bucuraţi de, era să scriu buzele lui, dar el este cel care vă va lăsa fără…

A, da, începutul „Cazematei” este la fel de tare precum începutul din „Miere”, deşi în „Miere” sunt mai multe începuturi, oarecum… Să-mi spuneţi, totuşi, care este începutul cel mai grozav din literatura română. Exceptând, evident, „A fost odată ca-n poveşti…”

Vedeţi, m-am abţinut şi n-am spus nimic despre poliţie!

1040443 „Cazemata” de Tudor Ganea