„Experiența vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur” de Victor Ieronim Stoichiță

Acum mai bine de doi ani scriam cronica unei alte cărți scrisă de acest autor, Victor Ieronim Stoichiță, și tot atunci mi-am propus să revin cu o cronică la o altă carte; iată că a sosit timpul să vă povestesc despre un studiu dedicat unui Secol de Aur, secolul Contrareformei spaniole. Din punct de vedere istoric, „secolul de aur” ascunde în spatele cuvintelor o întreagă evoluție spirituală, regăsită la nivelul civilizației, care acum se află pe una dintre culmile sale de dezvoltare. Asemenea „secolului lui Pericle”, secolul V î.Hr., când Atena a cunoscut maxima ei dezvoltare din întreaga perioadă antică – secol care a devenit reper de comparație pentru orice studiu serios dedicat perioadei istorice în cauză și/sau civilizației respective -, Secolul de Aur al Spaniei devine reper și punct de raportare pentru orice studiu dedicat dezvoltării artelor (pentru că despre arte vorbim aici).

Se știe că, în secolele XVI – XVII, Spania și întreaga Europă trebuiau să facă față prefacerilor sociale impuse de Reformă, toate transformările fiind amprentate de religios. Biserica Catolică trebuia să facă față presiunilor de ordin dogmatic, instituțional și social venite din partea „reformaților”; nu i-a fost ușor și nici la îndemână instituției papale să-și impună în continuare canoanele și să-și păstreze rolul de conducător al întregii lumi apusene, cum, la fel, nu i-a fost ușor să-și păstreze aproape oamenii, popoarele care trăiau de secole în Vestul Europei. Erau evidente nevoia de înnoire, respectiv nevoia de adaptare la schimbările sociale, iar Biserica Catolică se vede nevoită să-și regândească tot discursul religios.

În „Experiența vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur”, Victor Ieronim Stoichiță încearcă să răspundă la câteva întrebări, adevărate dileme pentru artiștii epocii, la care aceștia trebuiau să găsească cele mai bune soluții posibile. Evident, vorbim despre arta sacră, mai precis despre pictura cu subiect religios, despre acele tablouri pe care astăzi le găsim în marile colecții ale muzeelor din lumea întreagă. Prin intermediul picturii, Biserica găsește cele mai bune răspunsuri la întrebările venite din popor, din rândurile credincioșilor și aprigilor ei slujitori. Sunt întrebări legate de canonul pictural, de rostul și rolul rugăciunii în viața creștinului (înveți să te rogi pentru a avea viziuni sau înveți să te rogi pentru a deveni un bun creștin?); de asemenea, pictorul trebuie să găsească răspunsul la întrebarea legată de întâietatea gestului sau privirii – accentul trebuie să cadă pe gest sau pe privire (pe ochii sfântului sau ai martorului?). Vorbim despre viziune sau apariții? Cum devin posibile teofaniile și epifaniile? Iată numai o parte dintre întrebările la care artiștii epocii trebuiau să găsească cele mai bune răspunsuri, astfel încât să slujească cât mai bine cu putință demersului Bisericii Catolice, acela de a-și conserva rolul și rostul în viața lumii apusene.

«Generalizând observațiile, putem izola, în tablourile reprezentând viziuni, două funcții distincte (chiar dacă separarea lor completă este adesea dificilă): o funcție fatică și una metadiscursivă. Funcția fatică presupune caracterul de rețea asumat de aceste imagini (care stabilesc un „contact” între spectatorul-credincios și teofania reprezentată), în timp ce funcția metadiscursivă presupune caracterul dedublat al reprezentării, faptul că orice tablou figurând o apariție vorbește despre o „imagine” (viziunea) cu instrumentele picturii.»

Structurarea cărții în cele șapte mari capitole, fiecare cu subcapitolele aferente, la care se adaugă notele, bibliografia selectivă, lista ilustrațiilor și indicele de nume, toate aceste transformă cartea într-un studiu științific care nu poate fi ignorat de specialiști, dar care servește și profanilor, celor care-și doresc să învețe să se uite la o pictură. Limbaj academic, dar fără a deveni fals pretențios, claritatea expunerii, argumentare obiectivă și corect corelată cu imaginile atent selectate și îngrijit reproduse (unul dintre marile merite ale editurii Humanitas!), o expunere pedagogică în cel mai pur sens al termenului și aș mai putea enumera. Toate acestea caracterizează „Experiența vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur”. Rămân la părerea că orice astfel de studiu ar trebui să aibă drept finalitate educarea privitorului, învățarea acestuia să deguste din tainele artei picturale, ajungându-se pe această cale la esențele și chintesențele unei arte ce pare a fi pierdută pentru mulți contemporani. Astăzi mulți pictează, dar foarte puțini reușesc să facă din această îndeletnicire o artă. Cât despre destinatarii acestei arte, ce să mai spun? Câți dintre cei care intră într-un muzeu reușesc să acorde atenția și timpul necesar decriptării mesajului unei picturi? Toate vizitele la muzeu au ajuns să se transforme în adevărate pelerinaje, dar fără a se atinge scopul pentru care au fost create aceste opere de artă, în cazul de față apropierea de Dumnezeu și intrarea în Rai pe calea văzului (slujit de celelalte simțuri, care astfel devin secundare), trăirea extatică și obținerea unei viziuni cu ajutorul imaginilor.

De exemplu, în capitolul III. Viziuni și imagini, Victor Ieronim Stoichiță își construiește argumentarea în jurul următoarei întrebări:

«Ce deosebește „viziunea” de „pictură”? În cele din urmă, totul! Concluzia aceasta, atât de tranșantă (es disbarate pensar que tiene semejanza lo uno con lo otro/ „e o prostie să gândești că poate semăna întru totul unul cu altul în vreun chip oarecare”), poate părea paradoxală. Care este scopul comparației între viziune și pictură, dacă între ele nu există nici un raport? Răspunsul este următorul: a compara ceea ce este incomparabil constituie o modalitate de a comunica incomunicabilul. Mărturia inaugurală a Terezei din Ávila ar trebui de aceea citită ca exercițiu retoric de comunicare a unei experiențe de dincolo de cuvinte.»

Este momentul să spun că veți regăsi în tot volumul câteva picturi, reproduse ca atare, dar și în detalii care servesc din punct de vedere pedagogic argumentării; toate acestea se pot grupa în câteva mari teme: Fecioara și Hristos, Treimea și Dumnezeu apar pentru puțin timp și apoi dispar. Dar rămânem cu Sf. Bernard și alăptarea sa mistică, cu Viziunea Sfântului Francisc, Viziunea Sfântului Anton de la Padova, Viziunea Sfintei Tereza, Viziunea Sfântului Ioan la Patmos. Despre toate acestea autorul vorbește pe îndelete, compară diferite tablouri, fiecare dintre ele purtând semnături de maeștri, pictori creatori de școli și de curente artistice.

«Este evident că iluzia realizată de Zurbarán se datora, în primul rând, virtuozității picturale a unei reprezentări adecvate imaginii (iluminare, distanța obligatorie pentru contemplare). Crucifixul său nu reușește să provoace o „viziune adevărată”, ci doar să creeze, cu mijloacele picturii, efectul unei sculpturi. Asistăm, aşadar, la actualizarea unei poetici a ștergerii limitelor între tehnicile reprezentării. Rămâne totuși legitimă întrebarea dacă această poetică, ce tinde să transforme bidimensionalul în tridimensional, nu este decât un studiu intermediar conducând, într-un timp secund, la efectul vizionar al reprezentării.”

„[…] Buzele ușor întredeschise sugerează că murmură o rugăciune. Isus pe cruce, emaciat, are capul căzut pe piept. Este oare un semn că „Totul s-a sfârșit” sau este situația unui dialog imaginar, ca acela menționat, de pildă, în contractul lui Montañés pentru Cristo de la Clemencia? Înclin către a doua soluție, chiar dacă ea ridică o serie de întrebări. Care este natura adevărată a situației reprezentate în tablou? Pictorul s-a proiectat, ca într-un „exercițiu spiritual”, în istoria Patimilor, pe Golgota, în ceasul Răstignirii? A avut o viziune? Este în tablou? Stă în fața unei pânze neterminate?»

Mi-a plăcut foarte mult modul cum a structurat Victor Ieronim Stoichiță informația în cadrul capitolului IV – O privire în depărtări. Pentru că privirea (sfântului și/sau martorului la viziune, după caz) joacă un rol esențial în decriptarea mesajului, dar și în orientarea atenției privitorului. Practic, privirea sfântului îl ajută pe privitor să se centreze pe adevăratul punct de interes al tabloului.

«Chiar dacă această soluție nu este absolut originală, ea este totuși, ingenioasă: prin relativizarea obiectului ce trebuie pictat (care „este” sau e „presupus a fi” vizibil), dezbaterea pare închisă. În realitate, persistă o întrebare: cum pot fi făcute vizibile lucrurile invizibile? (como reducirá a imagines visibles las […] otras cosas infinitas que no son visibles…?) Această întrebare, ce sugerezează posibilitatea reprezentării vizionare, se referă acum direct la mijloacele de realizare ale tabloului. Carducho era predestinat să fie autorul celei mai elaborate dezbateri despre soluțiile practice de construcție a tabloului vizionar.»

Dar să nu uităm corpul și poziția acestuia în ansamblul pictural, dezbaterile iscate în jurul acestuia dând naștere canoanelor picturale. În capitolul VII – Corpul văzător, Victor Ieronim Stoichiță se întreabă:

«[…]: dacă gestica extatică este un limbaj, cum funcționează el în cadrul reprezentării figurative a acestei experiențe? Problema noastră va fi deci mai puțin să discernem gesturile „false”, „abuzive”, „utile sau inutile” în vederea unei rugăciuni perfecte, cât să evidenţiem codul figurativ utilizat și mesajul avut în vedere prin reprezentarea acestei gestici. În ultimă instanță, ne găsim în fața unei probleme de reprezentare, ca aceea deja menționată la începutul acestui capitol. Cu diferența că picturile (spre deosebire de iluminata simulatoare demascată la Valencia) își declară de la bun început statutul de reprezentare și că efortul nostru nu va fi, în consecință, comparabil cu un proces vizând stabilirea „adevărului”, ci mai degrabă cu o cercetare vizând stabilirea coordonatelor unei „arte a simulării”.»

Deși cartea este apărută în 2011, cred că poate fi oricând citită și recitită. De specialiști, de profani, de iubitori ai artei. Victor Ieronim Stoichiță este un bun cunoscător al istoriei artei, în secundar al artei spaniole din Secolul de Aur; dar, spre deosebire de mulți alții, are acel har al abordării subiectului fără false prețiozități, o abordare directă care trimite cititorul la subiect și-l menține acolo atât timp cât este nevoie. Este nevoie de cât mai multe astfel de demersuri, dacă nu vrem să ne pierdem într-un ocean al derizoriului și efemerului.

Editura: Humanitas