„Cum se savurează un tablou și alte studii de istoria artei”, Victor Ieronim Stoichiță

Fiecare carte își are timpul ei. Cel al conceperii propriu-zise, dar și cel al citirii ei. Există cărți care și-au cunoscut succesul mult după data apariției lor, cum există cărți care niciodată nu vor fi „bestseller”, deși criticii le consideră fundamentale sau mari. Când vorbim despre cărțile de istoria artei, lucrurile devin și mai complicate. Da, există artă și avem nevoie de ea pentru a echilibra balanța cotidianului (sordid – frumos), dar de ce am avea nevoie de critici de artă sau de istorici de artă? Să ne explice ce? Să ne traducă o imagine în cuvinte? Avem nevoie de asta oare? Nu e mai bine să rămânem la stadiul naivității absolute și să savurăm tabloul/opera de artă așa cum ne-a fost ea „livrată” de către autorul însuși? Sunt întrebări legitime, care nu-și vor găsi răspunsuri în afara unor polemici ce par fără de sfârșit. Dar citind „Cum se savurează un tablou și alte studii de istoria artei” veți încerca, mai mult decât în mod obișnuit, să găsiți cel puțin un răspuns (absolut subiectiv, că doar vorbim de artă) la cel puțin una dintre aceste întrebări.

„Cum se savurează un tablou”, eseul cu care este deschis cuprinsul cărții cu același titlu, vine să (re)confirme faptul deja știut: un tablou este deschis interpretării privitorului, care privitor este cumva obligat să-l descifreze cu ajutorul tuturor simțurilor. Și ne vom da seama că, involuntar, pipăim textura imaginii în sine, că tindem să mirosim aerul dimprejurul operei de artă, că vrem să ne „scufundăm” tactil în lumea prinsă-n culoare și ramă de canvas. Problema se complică în momentul în care dorim să împărtășim celorlalți ceea ce înțelegem noi ca fiind subiectul operei de artă. Explicarea tehnicii folosite, motivarea alegerii subiectului, detaliile privind cromatica… nu cumva toate aceste amănunte explicate celorlalți privitori provoacă îndepărtarea de subiectul în sine? Sunt unele dintre pericolele la care istoricul de artă și esteticianul trebuie să găsească în permanență soluții. Una dintre aceste soluții este apelul la scriitori. Cu alte cuvinte, se îmbină în cel mai frumos mod posibil, două belle arte, care vin să ne completeze armonios un univers al perfecțiunii eterne.

„Ca temă literară, descrierea tablourilor angajează raportul cuvânt-imagine și, ca performanță retorică, raportul auz-văz. Descrierea retorică trebuie să ofere auzului ceea ce tabloul oferă văzului. În cadrul exercițiului retoric și cu atât mai mult în cadrul exercițiului de retraducere vizuală a unei ekphrasis se țes legături multiple între expresia picturală și discursul descriptiv, între simțul văzului și cel al auzului. Se poate afirma că acest fel de exercițiu lansează o dublă provocare, în care logocentrismul și oculocentrismul sunt pe rând exaltate și agresate.”

Victor Ieronim Stoichiță include în „Cum se savurează un tablou și alte studii de istoria artei” o serie de studii care au în centrul lor opere de artă celebre, aparținând Renașterii, cu precădere, dar și Pop Art-ului. Trecerea se face lin, fără să violenteze cumva cititorul, care este deja angajat în explorarea conținuturilor volumului cu toate simțurile: se regăsesc în interior imagini ale diferitelor tablouri supuse analizei, reproduceri alb-negru, dar și color, menite să angajeze definitiv și definitoriu cititorul în deslușirea mesajului acestora. Rămâi surprins (adesea, chiar șocat) să descoperi amănunte pe care, la o privire fugitivă, nici nu le zăreai. Îți dai seama, tu, cititor și admirator al tabloului, că descoperi noi registre de interpretare, că faci conexiuni nebănuite, că-ți antrenezi o întreagă literatură asimilată de-a lungul anilor, toate concurând în surprinderea esenței esențelor operei artistului renascentist sau contemporan.

<<Pendulul fin al lui Stoskoff realizează în această pictură un crescendo al tactilitățiii, adresându-se cu toate acestea, întâi de toate, vederii și lecturii. Ceasul din stânga, lumânarea din dreapta și foaia parțial sfâșiată, fixată pe un perete invizibil în fundalul compoziției, ne lasă să înțelegem că anii se vor scurge implacabil, inexorabil, ca „l’an de grâce MDCCXXX”.>>

Marea majoritate a studiilor sunt dedicate operelor din perioada Renașterii și, de aceea, s-ar putea să surprindă introducerea în cuprins a unui eseu dedicat lui A. Warhol. Dar veți descoperi că nimic nu este întâmplător și că Victor Ieronim Stoichiță face din acest ultim excurs al cărții o excelentă sinteză a unui întreg demers. Cu alte cuvinte, ne readuce în prim-plan întrebarea: cum se savurează un tablou?

„Arta anilor ’60, cu cunoscutul revival brechtian, explozia lui Grotowski, implozia lui Antonioni, hiperrealismul și Pop Art al lui Warhol – pentru a nu pomeni decât câteva dintre reperele definitorii -, anulează frecvent sau problematizează în cel mai înalt grad limitele dintre imagine și obiect al imaginii, creator și receptor, realitate și ficțiune, până la punctul în care un filozof (Odo Marqaurd), care face un bilanț al situației la începutul anilor ’80, ajunge chiar să se întrebe dacă nu cumva traiectoria secolului e una care va duce la transformarea integrală a Lumii înseși în Ficțiune.”

Cartea în sine poate părea dificilă cititorului obișnuit, dar o recomand în special acestuia, din două motive: mesajul este scris simplu (dar nu simplist), limbajul de specialitate este folosit în doze optime, nu vă veți plictisi și nu vă veți împiedica în termeni tehnici folosiți inutil; al doilea motiv este dat de faptul că în goana după senzațional și efemer, ce pare să amprenteze definitiv societatea contemporană, este bine să-ți readuci aminte că ceea ce durează și sparge bariera timpului e arta-în-sine, cu alte cuvinte FRUMOSUL.

Editura: Humanitas