Una dintre greşelile elementare pe care le facem atunci când încercăm să evaluăm un fenomen cultural sau o practică uzuală este aceea de a considera că lucrurile au stat dintotdeauna astfel. De aceea, primul şoc pe care îl vor avea cititorii acestei cărţi va fi acela de a descoperi că toaleta, aşa cum o cunoaştem, nu are nici două sute de ani.
Mofturoşi, elevaţi, pretenţioşi, (post)moderni, refuzăm cu hotărâre orice ofertă de vacanţă dacă nu ni se oferă un imobil care să asigure “baia în cameră”, condiţie minimală de cazare pentru turistul urban de astăzi. Şi dacă vrem să scandalizăm burghezii (aceiaşi burghezi care au făcut posibilă apariţia toaletei şi a noţiunii curente de igienă), firile sensibile şi pudibonzii, vom merge mai departe cu dezvăluirea micrologică şi vom sublinia chiar şi faptul că aceeaşi modificare de paradigmă culturală a făcut posibile, aproape simultan, naşterea liberalismului, a dragostei în sens modern şi a altor suave practici şi sentimente pe care nu le asociem de obicei cu lucrurile de ruşine făcute într-o toaletă. Dar lucrurile pur şi simplu aşa stau. Toaleta modernă este făcută posibilă în Franţa, şi nu numai, de transformările operate de marile revoluţii burgheze, de reaşezările conceptuale săvârşite de acestea, de noile posibilităţi deschise privirii, gândirii şi nasurilor.
Raportul oamenilor obişnuiţi cu propriul corp şi cu propriile dejecţiii este în general mult mai degajat în Franţa înainte de Revoluţia Burgheză (şi chiar înainte de Restauraţie şi Al doilea imperiu) şi ne putem aştepta ca, dacă nu ar fi existat problemele legate strict de boli şi mortalitatea cauzată de mizerie, lucrurile să nu se fi schimbat în mod fundamental poate încă mult timp. Astfel, aflăm că urina şi fecalele sunt prezenţe obişnuite şi deloc de ruşine pe tot parcursul Evului Mediu, văzute când ca mediu privilegiat al semiologiei medicale, când ca simple produse ale corpului, cu nimic mai ruşinoase sau mai deranjante decât transpiraţia sau saliva. Astfel, Romanul lui Renart (din secolul al XIII-lea) ne prezintă “un diagnostician la lucru”: “Un urinal aduceţi-mi îndată/ Şi beteşugul îl voi vedea în el negreşit”.
Cei care consideră încă un act de îndrăzneală reveriile micţionale din Ulise a lui James Joyce trebuie să afle că acesta nu este un semn de obrăznicie modernă, ci înscrierea fermă într-o veche şi bogată tradiţie literară. Practic, pe tot parcursul istoriei culturale a Europei există o întreagă lirică a sordidului, pentru care marchizul de Sade este doar un exponent.
“Decât mătasea, e mai bună catifeaua/ Ca să-ţi ştergi cu ea curul dimineaţa/ Ori seara, la culcare când te duci.”
Expunerea în public a organelor genitale nu întâmpină nici o obiecţie şi este de multe ori sursa comicului la scriitori de calibru. Regula generală a deversării deşeurilor este “totul în stradă” şi vom afla amuzaţi că unii dintre regii Franţei îşi ţineau audienţele pe oală sau mai luau câte un hârdău plin de murdării în cap dacă aveau obiceiul, nobil de altfel, de a se plimba matinal pe străzile Parisului precum Ludovic cel Sfânt. Situaţia nu se va schimba fundamental până după Revoluţia Burgheză. În secolul al XVII-lea, Parisul este o mocirlă despre care nu ne-ar putea da realmente o idee, după spusele lui Guerrand, decât Calcutta sau câteva dintre oraşele arabe de astăzi. Iată “romanticul oraş al luminilor”, oglindit în versurile poetului Claude Le Petit, ars pe rug în Place de Grêve pe 1 septembrie 1662 pentru că scrisese Bordelul Muzelor:
“Elixir de excremente putrede/Afurisite căcăreze de Paris,/Spurcăciuni ale unui neam de blestemaţi,/Fecale de infern,/Negre zgaibe de diavol născocite,/Dracului să-i staţi în gât.”
La 1764, celebrele grădini de la Versailles sunt descrise drept “focarul tuturor ororilor umanităţii”. Atitudinea relaxată faţă de aceste lucruri se vede şi în glumele “de societate” care se fac fără vreo reţinere (hâtrul Ludovic al XVI-lea îi trimite unei doamne de la curte o oală gravată cu figura gentilomului pe care îl iubea (în taină şi nu prea)).
Istoria toaletei asa cum o cunoaştem astăzi începe imediat după Revoluţia Burgheză, când dejecţiile încep să fie percepute ca o problemă de igienă publică. Fusese nevoie de o întreagă revoluţie culturală şi conceptuală ca să poată începe în sfârşit secolul supravegherii, igienei, ruşinii şi curăţeniei. Epoca burgheză reprezintă consacrarea instituţională a filosofiei moderne, începute cu Descartes, epoca în care omul se descoperă ca res cogitans (lucru cugetător) şi de aici normele de igienizare a gândirii, dar şi ca res extensa (lucru întins, trup), de unde normele de igienă a trupului. Trecerea este marcată de mai multe evenimente semnificative: creşterea influenţei igieniştilor (Societatea de Igienă este fondată la Paris în 1877), creşterea controlului poliţienesc asupra uşurării în public (care merge mână în mână cu identificarea şi pedepsirea unor marginali, cum sunt homosexualii, de exemplu), creşterea gradului de supraveghere morală (evidentă în primul rând în şcoli, în care se depun eforturi uriaşe pentru a construi closete care să poată fi supravegheate din exterior de către profesori, pentru a evita masturbarea sau alte acte “murdare” din partea elevilor. În particular, mi se par amuzante măsurile luate pentru a-i obliga pe elevi să se aşeze pe scaunele de toaletă, întrucât aveau tendinţa să se urce în picioare pe ele: construirea unor cabine scunde sau plasarea scaunului într-un anumit unghi cu podeaua). E nevoie de aproximativ o sută de ani pentru a produce transformarea completă a practicii excreţiei, în acord cu paradigma culturală a epocii. Iată ce spune T. Gasnier, în Liniştea organelor:
“Excrementele îşi parcurg traiectoria fără obstacole majore, fiindcă o linie continuă le conduce din anusul celui care le produce până în Gennevilliers unde vor deveni îngrăşământ. Odată căzute în vasul de toaletă, excrementele devin complet invizibile.”
Epoca astfel începută este o epocă a pudorii, a recuzării angelice a trupului, a ascunderii voite a tot ceea ce ţine de satisfacerea lui (excreţie, sexualitate şi, într-o mai mică măsură, alimentaţie). Aceste exigenţe nu au început să se mai relaxeze decât de curând. De aceea, Guerrand poate spune că, în Franţa, secolul XIX se sfârşeşte în jurul lui 1960. Ultima jumătate a secolului XX aduce cu sine o relaxare în faţa a tot ceea ce este trupesc. În ce măsură şi până în ce punct va constitui această relaxare o revenire la anumite idei şi atitudini de dinainte de Revoluţie rămâne de văzut.
Jucăuşă, dezinhibată şi savuroasă, cartea lui Roger-Henri Guerrand poate fi o agreabilă lectură de vacanţă. Mai ales dacă aveţi obiceiul să citiţi pe toaletă. Nu uitaţi însă să închideţi bine uşa. A fost nevoie de câteva mii de ani de civilizaţie pentru a vă putea bucura de acest drept.
Editura Art;
Anul apariției: 2014;
Nr. pagini: 272;
