Tudor Ganea, potrivit studiilor absolvite, este arhitect. Unul îndrăgostit de literatură încă din perioada liceului, când s-a făcut remarcat la un concurs de proză din Constanţa. În 2016 debutează editorial cu romanul Cazemata, prezentat de către colegii de la bookhub.ro, primit favorabil şi în revistele literare tipărite. Scriitorul a fost premiat şi este prezent în antologia European First Novel Festival Budapest 2017, alături de alţi 17 debutanţi europeni.
Nu am citit Cazemata şi niciun alt text scris de Tudor Ganea. Romanul MIERE a venit „la pachet” cu alte două cărţi câştigate la un concurs on-line, despre scriitori români contemporani.
În 203 pagini, tânărul prozator imaginează un univers ficţional în care oameni aparent obişnuiţi trăiesc întâmplări aparent neobişnuite: un sat, Mireni, o pădure de salcâmi, un apicultor taciturn, mierea produsă de albinele sălbatice care şi-au găsit sălaşul în stupii construiţi de moş Petrică. Trei fire epice, iniţial autonome, converg ulterior într-o structură simetrică: flăcăul Stelu împarte satul în două cu motocultorul, aparent din cauza unei fete care se mărită cu rivalul său; un pilot de vânătoare, venit acasă la finalul zilei de lucru, află că băieţelul său, Radu, bolnav de o malformaţie congenitală, s-a vindecat brusc; un cutremur îngrozitor zgâlţâie din temelii capitala, culcându-i la pământ clădirile.
Este un început în forţă, capabil să surprindă şi să captiveze. Anormalitatea se instalează în plină normalitate, după reguli utilizate şi de alţi prozatori. Drumul lui Stelu spre Bucureşti se naşte din furie tăcută, dar şi dintr-un soi de somnambulism indus de intrarea personajului sub coronamentul pădurii de salcâmi de la marginea Mireniului. Motocultorul se îmbibă de mierea din stupii distruşi. Nu este o miere obişnuită, ci una cu virtuţi miraculoase, un element primordial, un principiu născător: bolnavii se vindecă, dar intră într-un fel de hipnoză, iar femeile din sat rămân gravide cu bărbaţii lor doar dacă, odată înfloriţi salcâmii, fac dragoste printre stupii din pădure. În caietul cu spire al lui Radu, Stelu va găsi următoarea însemnare lămuritoare:
„Erotism polenizare miere poveste”
Căci Mireni şi locuitorii acestuia, inclusiv Stelu (sau mai cu seamă acesta) sunt, de fapt, personajele inventate de Radu, băieţelul de odinioară al pilotului de vânătoare, vindecat miraculos prin consumul zilnic de miere adusă pe un peron de gară. Asistăm, aşadar, la o dublă naştere: a locului ficţiunii, satul Mireni, ale cărui case s-au ridicat pe măsură ce oamenii şi-au născut pruncii aici, printre stupi, şi a ficţiunii propriu-zise. Consumând constant din mierea cu proprietăţi neobişnuite, Radu are tot felul de viziuni care amintesc de onirismul cărtărescian (singura asemănare, de altfel, cu celebrul scriitor): mierea induce o stare hipontică, de ieşire bruscă din contingent, o dislocare asumată pe măsură ce trec anii. Viziunile cresc odată cu pubertatea lui Radu, care încearcă ulterior să le convertească artistic, intuind că i-a fost prestabilit un destin aparte, un rost pe care este dator să-l împlinească: desenează ceea ce vede în timpul călătoriei spaţio-temporale, devine arhitect, finalmente descoperind că doar prin cuvinte poate da formă trăirilor halucinogene:
„Acum un an mi-a încolţit ideea scrierii unui roman. Semnele le-am avut tot timpul lângă mine, zi de zi. Nu le-am văzut. Trebuie să-mi vărs undeva halucinaţiile. Sfârâiam! Sfârâiam precum scuipatul pe carbid. Simţeam că trebuie să împărtăşesc. Voiam ca lumea să rezoneze cu mine şi eu cu ea (…) Aşa am început să mă gândesc la Mireni. L-am inventat. Locul de unde îmi venea mierea avea să fie scena pe care mi se vor mişca personajele” (pag. 123-124).
Este una dintre mărturisirile pe care i le face Radu-scriitorul lui Stelu-personajul său, pe care l-a salvat şi l-a adus în casa lui din Bucureşti. Caietul cu spire în care sunt schiţate iţele poveştii din Mireni îi prilejuiesc lui Stelu întâlnirea cu ficţiunea: „Câţi ani crezi că ai, Stelule? Treişcinci? Patruzeci? Nouă luni!” (pag. 125)
Uluirea lui Stelu este sinonimă cu uluirea noastră în faţa îndrăznelii lui Tudor Ganea de a-şi aduce personajul-scriitor şi creaţia acestuia faţă-n faţă, într-un dialog viu, verosimil.
Brusc, ficţiunea este contrazisă în cel mai neaşteptat mod cu putinţă, când personajul îşi sechestrează creatorul, aducându-l în spaţiul ficţiunii, un sat izolat deja de lume în urma episodului cu motocultorul care a tăiat stupii. Radu devine captivul propriului spaţiu fictiv, care aşteaptă eliberarea de sub blestem şi reaşezarea satului în geografia reală:
„Vrei să mori? Mori! Da cu noi ce-ai? Ce ţi-am făcut de vrei să ne duci dracului? Scrie: să apară şoselele, oraşele, tot! Scrie! (pag. 152),
îi cere imperativ Stelu, exasperat de faptul că Radu refuză să mai consume miere, personajele obligându-l s-o facă, pentru că mierea asigură naşterea viitorilor prunci. „Oamenii din acest sat aveau să se nască în urma mierii”, „Toţi copiii voştri s-au născut în urma mierii”, le va spune moş Petrică, apicultorul din pădurea de salcâmi, cel ajuns acolo când satul încă nu exista…
Ceea ce i s-ar putea reproşa prozatorului este faptul că, pe parcursul cărţii, a simţit nevoia unor explicitări care puteau fi doar sugerate. Povestea apicultorului, un mistagog rural, dincolo de limbajul regionalic savuros, este un element de balast, chiar dacă părea necesară pentru transferul, predarea de ştafetă din final, când Radu îl va înlocui ca păzitor al noilor stupi şi ai mierii miraculoase pentru care, se pare, a fost hărăzit. Prezenţa Raisei, dublul feminin, iarăşi nu (mi) se pare justificată epic şi simbolic. Nici apariţia mamei sub forma femeii tăcute, despre care oamenii din sat nu ştiu mare lucru, nu-şi află rostul, chit că prozatorul gândeşte această secvenţă ca factor declanşator al reluării ficţiunii.
Episoade precum zborul lui Radu deasupra mării, în Constanţa, deasupra Delfinariului, plonjarea în adâncurile marine, de unde aruncă în aer stabilopozii apăruţi apoi în Mireni, felul în care câmpia aridă este înlocuită de mare şi invers, imaginea sătenilor, goi, făcând dragoste printre stupi, sunt realizate cu mare artă. Filonul cărtărescian este asimilat şi exprimat în manieră proprie. În acest sens, se cuvine să remarcăm că seducţia multipremiatului scriitor român este aproape imposibil de eludat în rândul generaţiei tinere. Cu toate acestea, Tudor Ganea nu este un epigon. Nici pe departe. El începe în forţă o carte care, pe parcurs, asemenea unui avion ieşit prima oară de pe pistă, îşi pierde unul dintre motoare, dar reuşeşte să aterizeze cu bine datorită pasiunii celui care îl pilotează. Ceea ce nu este deloc puţin lucru.
„Miere” de Tudor Ganea
Editura: Polirom
Colecţia: Ego-proză
Anul apariţiei: 2017
Nr. de pagini: 203
ISBN: 978-973-46-6763-5
