„Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj” de Haruki Murakami

Haruki Murakami, cel pe care îl descopeream undeva prin liceu cu o încântare sau, mai degrabă spus, un entuziasm aproape inexplicabil pentru momentul respectiv, a rămas o perioadă destul de lungă de timp într-o secțiune secundară a propriilor mele interese, ca o pasiune veche, dar pe care, vrem sau nu, ceva ne face să o depășim.

Interesat încă de la lansare de prezentul volum, poate mai mult din curiozitate sau cine știe din ce motive legate de o memorie vie a lecturilor, abia vara aceasta am considerat că a cam venit timpul să iau o pauză și să revin la cel care îmi provoca revelația adolescenței, dovadă că fie puteți oricând să reveniți la autorul nipon, fie pesemne că îl puteți descoperi pentru cea dintâi dată.

Aș avertiza încă de pe acum că Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj nu este neapărat cea mai strălucită operă a lui Haruki Murakami, cum nu este nici cea mai originală, nici, poate, cea mai bine scrisă. Deci, în lipsa unei experiențe anterioare cu Murakami, poate ar trebui mai bine să vă lăsați vrăjiți de acea carte venind dintr-o lume la rândul ei vrăjită care este Pădurea norvegiană sau poate ar trebui să îndrăzniți. Dar asumându-vă riscul de a vă intersecta cu un scriitor care poate să vă pară prea comercial și a cărei operă relativ minoră s-ar putea să nu reușească să vă ofere prea multă satisfacție. Sau s-ar putea să vă surprindă.

Revenind la text, o bună parte a lecturii, sentimentele mele s-au menținut undeva la limita de sus a suportabilului, un amestec de nostalgie, dar și de oarecare resemnare față de limitele stilului și de posibilitățile pe care, în fond, Murakami le mai poate explora după zeci de romane publicate. În fond, am regăsit o bună parte a motivelor specifice acestuia, devenite cumva recurente, pe alocuri am crezut chiar că asist la duplicări ale unor pasaje ceva mai vechi (nu că ar fi fost aceasta o problemă), pentru ca abia după un număr nu foarte însemnat de pagini parcurse să realizez că o bună experiență de lectură a lui Haruki Murakami era tot ceea ce căutam într-o zi de vacanță.

Cartea curge repede, iar cu siguranță că firul doar aparent de polar are o contribuție semnificativă. Încă din început, ne confruntăm cu Tsukuru Tazaki, adult ajuns la maturitate, relativ singur și fără o viață socială sau de familie demnă de amintit, pentru care întreagă existență pare-se că luase sfârșit atunci când, absolut din senin, grupul de prieteni din liceu ale căror nume japoneze traduse prin Neagra, Dalba, Albastru și Roșu, decide să îl excludă fără drept de apel pe el, singurul care nu fusese înzestrat cu un nume având rezonanțe cromatice.

„Bineînțeles, fie că ai sau nu o culoare ca parte a numelui tău nu are nimic de a face cu personalitatea ta. Tsukuru știa asta. Dar totuși era dezamăgit și chiar surprins că se simțea rănit de situație. Destul de curând, ceilalți patru prieteni au început să folosească porecle: băieții se numeau Aka (Roșu) și Ao (Albastru), iar fetele erau Shiro (Dalba) și Kuro (Neagra). Doar el rămânea Tsukuru. Cât de frumos ar fi, se gândea acesta adesea, dacă și eu aș fi avut o culoare drept nume. Atunci totul ar fi fost perfect.”

Iar exact excepționalitatea banalului pe care o întruchipează Tsukuru este ceea ce reușește să atragă și să capteze interesul. Tsukuru apare drept un personaj fad, lipsit de calități speciale, cu o pasiune interesantă pentru construcția de gări feroviare și o slujbă care reușește să reflecte, cumva, acest interes specific, dar nimic mai mult. Locuiește în Tokyo, provenind dintr-o familie din provincie de condiție medie, iar singure acele zile de adolescență în care făcea parte din grupul de cinci prieteni, „o extensie a propriului său organism” par să reflecte o existență pe care singur ar fi putut-o clasifica drept fericită.

Lucrurile par să se schimbe atunci când o întâlnește pe Sara, prima persoană cu care reușește să discute vechile sale probleme și care generează, în fond, și pelerinajul întreprins de Tsukuru înapoi în locurile adolescenței și departe până în nordul Europei în căutarea celor care altădată îl respinseseră:

„Poți să ascunzi amintiri, dar nu poți șterge istoria care le-a produs. (…) Nu poți să ștergi istoria sau să o schimbi. Ar fi sinonim cu propria distrugere.”

Sub imperiul melancoliei, mai precis având în minte compoziția lui Liszt „Le mal du pays”, Tsukuru alege să meargă înapoi, însă romanul este departe de a fi unul linear. În căutarea de răspunsuri, cititorul este adesea pierdut și lăsat să se piardă pe poteci care par să nu ducă departe. Motivele pentru care numeroase scene par să ignore firul central și să creeze microuniversuri livrești, ca cel al vieții aparent fericite în compania unui tânăr prieten pe nume Haida, cunoscut întâmplător la înot și dispărut la fel de brusc, sunt generate de acele detalii pentru care pot să afirm că romanul încântă și reușește să se ridice, până la urmă, la nivelul așteptărilor tot mai mari pe care cititorii le au de la Murakami.

Iar dacă în 1Q84, spre exemplu, ceea ce este miraculos este și posibil, în volumul de față Murakami alege doar să lanseze câteva semne. Explicația rupturii atât de poignante față de grupul său de prieteni are să se dovedească a fi una cu totul specială, iar volumul în sine are să se prezinte drept o cursă după adevăr, acel Adevăr manifest.

Până la urmă, având în față imaginea blurată a unei realități în care pasiunea pentru trenuri a lui Tsukuru devine un simbol al unei lumi, lectura este puțin spus agreabilă, motiv pentru care nu pot să nu o recomand ca un bun candidat pentru un pelerinaj în vastul univers livresc al lui Haruki Murakami.

„Adevărul îmi amintește uneori de un oraș îngropat în nisip (…). Odată cu trecerea timpului, stratul de nisip se face tot mai gros și din când în când este suflat deoparte și ce este sub acesta este scos la iveală.”

*Citatele sunt în traducere proprie din ediția în limba engleză Alfred A. Knopf, tradusă de Philip Gabriel, New York, 2014.

Editura: Polirom