Pe lângă Grande Bellezza

Bondici şi Pungescu, rămaşi sus, pe-o cracă viguroasă, fără parale şi încolţiţi de lupi. Le vine ideea să se însoare pentru zestre. Personajele erau intepretate de Marin Moraru şi de Mihai Fotino – la ei m-am gândit, tot timpul, urmărind spectacol susţinut de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Cei doi escroci sentimentali întreţin, din vorbe meşteşugite, impresia de onorabilitate şi o duc de nas pe coana Chiriţa, „o neneacă cu două fete” de măritat. Şi ce partitură extraordinară ne rămâne, ca referinţă, de la aceşti mari actori! Până la urmă, Chiriţa se alege cu Brustur şi Cociurlă, ca gineri.

Doi escroci apar şi în adaptarea după piesa lui Moliere, Fête. N-au anterie şi căciuli imense de blană, ca personajele lui Alecsandri, însă tot împăunaţi sunt. Fiecare poartă câte un pampon imens (sau e purtat de acesta), mănuşi de dantelă, blănuri artificiale, haine cu sclipici, din satin de diferite culori, au pantofi neobişnuiţi, cu catarame argintii. Bărbaţii, toţi care apar în scenă,sunt pensaţi şi pomădaţi excesiv. De altfel, toţi par să poarte exact acelaşi gen de costum. E greu să faci o diferenţă între aceşti tineri, la nivel vestimentar şi fizionomic: seamănă izbitor unul cu celălalt. În general, în această piesă, costumu lpoartă personajul, nu invers. Un cârlionţ desenat pe fruntesau o perucă excentrică, barba de un verde fosforescent, jardinierele de trandafiri din corsetul tinerelor de măritat, ochelarii cu lentile-oglindă şi şosetele purtate cu sandale, toate creează o impresie vizuală deconcertantă, nu neapărat inestetică. Conceperea costumului a urmărit, cred, inserţia, concomitentă, în două epoci – cea molierească şi cea contemporană.

Există în piesă un momentîn care autorul, el însuşi personaj prezent în scenă, le smulge hainele şi titlurile – unul se prezintă camarchiz, celălalt se dă drept conte. Impostura este dată la iveală şi comedia îşi atinge scopul, enunţat la început: acela de a fi oglinda fiecăruia dintre noi şi a societăţii, în general. Oglinda este neiertătoare, aşa că ceea ce se vede în apele ei este atins de urâţenie, în diverse grade şi nuanţe. Doar că personajele acestui spectacol rămân, nu doar la propriu (din păcate), ci şi la figurat, în lenjerie intimă. Insistenţa asupra unor asemenea momente de contorsionism/exhibitionism vulgar strică relaţia cu publicul, căruia îi este greu să înţeleagă de ce trebuie spus/arătat cu ostentaţie ceea ce ar putea fi spus cu rafinament.

Piesa vorbeşte despre căsătorie, imoralitate, snobism, condiţia actorului, aflat mereu la cheremul puterii. Ce am văzut este o piesă lipsită de emoţie, care rămâne, în parte, doar un exerciţiu brut(al) de redefinire estetică a comediei. Un diavol cu sceptru şi faţa plină de funingine, mai curând caraghios decât sumbru, pare, ca aspect, o umbră a hatmanului Cărăbuş din „Ciocoii…” lui Filimon, fantele cel prins în adulter şi tras prin smoală de bărbatul încornorat. În scaunul său, nefăcând mai nimic, acest diavol încoronat devine primul spectator, cel care decide dacă este sau nu destul de comic ce se petrece pe scenă.

Mă tot gândesc, în zilele acestea de festival, la ce se ratează, din diverse motive, în spectacole. Muzica bubuie obsedant, în vreme ce personaje excentrice se bâţâie nevrotic într-o atmosferă promiscuă, de club Monaco sau Ibitza. Servitorul a devenit DJ şi mixează muzică ambientală, de tipul celei pe care tinerii de azi o ascultă, cu boxele la maximum, în maşinile lor luxoase, când opresc la semafor.

În seara asta, am avut senzaţia că am trecut pe lângă La Grande Bellezza, filmul celebru al lui Paolo Sorrentino. Din păcate, la foarte mare distanţă, la foarte mare distanţă…

Spectacol jucat în cadrul Festivalului „Buzău iubește teatrul” (19 – 26 mai 2018).