Anul Zero, 1945, o istorie povestită altfel.

„Să admitem că omul este om și că relația lui cu lumea este una umană...” În ce măsură putea avea dreptate Marx atunci cînd își construia teza începând cu acest gând? Și cum a putut fi atât de optimist Fromm, care în 1973, nu prea departe de 1945, după ce îi psihanaliza pe Hitler și Himmler, mai credea în: „capacitatea omului de a se extrage din ceea ce pare a fi capcana fatală a circumstanțelor pe care le-a creat”? Multitudinea de atrocități din cel de-al doilea Război Mondial ne va surprinde și peste ani, în final cred că toate fețele hidoase ale umanității vor fi dezvelite. Ne vom privi ca Dorian Gray în oglindă, dar vom învăța ceva din asta, doar dacă nu vom uita. „Anul Zero. 1945, o istorie” de Ian Buruma vine peste noi ca un ecou – să nu se repete!

Am fost învățată la școală că al doilea Război Mondial a fost unul impersonal, că „transforma uciderea și mutilarea într-o simplă consecință a apăsării unui buton sau a ridicării unei pârghii.” (Eric Hobsbawm). Citeam cifre despre numărul de morți și oameni dezrădăcinați, despre tragedia cazacilor, despre cauze, paticipanți, lupte… dar scăpam cel mai important aspect, oamenii. Probabil m-aș putea încadra printre naivii despre care Ella Ginsburg de la The Economist spunea că „încă mai cred că un război este o luptă dintre două tabere”, pentru că nu îmi puteam închipui abundența stupefiantă a modurilor prin care facem cunoștință cu oroarea.

Alt impact asupra conștientizării produc pasajele lui Buruma despre realitățile morții:

„Fiindcă sângele începea să iasă prin pământ, iar pământul se ridica pe măsură ce se umflau cadavrele, partizanii turnau pe jos o soluție alcalină, mai adăugau pămînt, iar apoi îl nivelau cu tancurile”;

despre repatrierea cazacilor:

„Lumea fugea… scoasă din minți de frică. Se amestecaseră toate cânturile, rugăciunile, gemetele și strigătele, țipetele nefericiților pe care reușeau să pună mâna soldații, plânsul copiilor și înjurăturile militarilor. A fost bătută toată lumea, chiar și preoții, care au ridicat crucile deasupra capetelor și au continuat să se roage. În cele din urmă, sarcina a fost îndeplinită. Unii s-au înecat cu copii cu tot în râu. Câțiva s-au spânzurat în pinii de lângă tabără.”

Punând accentul pe subiect și nu pe predicat, Buruma personalizează războiul, el îi dă o față „umană”, iar modul acesta de relatare te înspăimântă, începi să înţelegi abisul înfrângerii, imensitatea tragediei și ți se face groază de o posibilă recrudescență. În pofida pesimismului meu introductiv, vreau să știți că lectura nu e apăsătoare, din contră, scriitura lui Buruma este impecabilă, are stil, eleganță și compasiune pentru toate națiunile, indiferent de postura lor, de învingător sau învins.

Autorul pornește lucrarea de la o serie de întrebări: Cum a ieșit lumea dintre dărmături? Ce se întâmplă când ai în jur milioane de oameni înfometați sau puși pe răzbunare sângeroasă? Cum se reclădesc societățile sau „civilizația”, cum revenim la normalitate? Cât de fanteziste sau utopice puteau fi scenariile unui nou început, ale unei lumi curate, atunci când cuptoarele crematoriilor încă erau calde, când realitățile subumanului mai stăteau pe retina morților? E posibil un punct zero? În cele trei părți ale cărții viziunea lui Buruma face loc speranței. Puterea distructivă a umanității se poate compara doar cu puterea ei de a o lua de la capăt.

După ce în mai 1945 a fost declarată victoria Aliaților, după ce infernul și-a închis oficial porțile, iar barbaria legitimată de război a cedat, s-a declanșat o avalanșă de sentimente. Despre ele e acest studiu. Exaltare. Foame. Răzbunare. Perioada postbelică nu a diminuat virulența urii, iar în numele conștiinței, moralității, demnității naționale au mai fost linșați alte sute de mii de oameni. Tragediile prin care au trecut femeile, fie din cauza violurilor repetate, fie pentru că au avut o „colaborare la orizontală” cu inamicul, iar apoi au fost târâte goale, rase pe cap prin piețe, fie că au fost folosite pe post de castrare a conaţionalilor învinşi – toate acestea au fost probabil considerate suficiente chinuri în schimbul cărora femeile au primit dreptul la vot. Foametea care a urmat, suficientă pentru a răsturna vechile diferenţe de clasă. Iar moartea a milioane de evrei, de ajuns pentru a argumenta înființarea Israelului.

Dostoievski scria: „să omori pe cineva pentru omor este o pedeapsă mai dură decât crima în sine.” În mod cert te afli în fața sentinței și toată grozăvia stă în faptul că este clar că nu ai scăpare:

„La Dachau, soldații americani au stat deoparte când gardienii SS au fost linșați, înecați, tăiați în bucăți, strânşi de gât sau omorâți în bătaie cu cazmalele, și cel puțin într-un caz decapitați cu o baionetă împrumutată de un soldat unui fost prizonier tocmai în acest scop.”

Buruma disecă anatomia poveștilor făcute de martori pentru a evidenția psihologia durerii, redobândirii individualității personale și reinventării naționale.

Un pasaj m-a marcat foarte mult, cel despre paradoxul psihicului sugrumat. Supravieţuitoarele evreice de la Belsen, într-o zi de aprilie, au primit printre alte ajutoare umanitare cantități enorme de ruj:

„Cred că nimic nu le-a ajutat pe femeile internate mai mult decât rujul. Erau femei care stăteau în pat, fără așternuturi și fără cămașă, dar cu buzele roșii ca focul; le vedeai cum rătăceau din loc în loc fără altă îmbrăcăminte decât o pătură trasă pe umeri, dar cu buzele roșii. (…) În sfârșit, cineva făcuse un lucru care le reda individualitatea: acum erau cineva, nu doar numărul pe care-l aveau tatuat pe braț (…)”

Anul zero a fost un an al renașterii forțate. Trecutul nazist trebuia înălbit, democrațiile reabilitate, societățile reechilibrate. Trebuia redată speranța. S-au fabricat eroi, s-au găsit țapi ispășitori, s-a creat vizibilitate unei dreptăți. Dar nu toți marii vinovați au ajuns să aibă procese. Și nu toți cei ce au ajuns la proces erau vinovați de ceea ce li se incrimina. Un alt moment din carte interesant pentru mine a fost capacitatea de negare a poporului german atunci când, în scopuri de reeducare, li se puneau filme sau poze din lagărele de concentrare:

«Li s-au arătat fotografii de la Bergen-Belsen și Buchenwald, cu mormane de cadavre, cu schelete vii. N-au crezut absolut nimic. Iar frazele noastre se repetau: „Și ziceți că germanii au făcut asta?” „Niciodată germanii nu au făcut așa ceva!” „Germanii nu fac așa ceva.” Iar între noi spuneam: propagandă. Toate astea nu-s decât propagandă.»

Bineînţeles, relatarea lui Buruma cuprinde în afară de criza socială și morală și aspectele politico-economice. Redesenarea granițelor europene, distrugerea unor zone mari din Asia, prăbușirea vechilor regimuri, inclusiv cel colonial, stârpirea doctrinei naziste, strămutarea multor etnii la „patrie”, dezagregarea în care se afla lumea pe care o cunoșteau dădeau iluzia unui nou posibil început, unui punct zero.

«Anul 1945 avea să devină o pagină albă; lumea avea să se descotorosească bucuroasă de istorie; totul era posibil. De aici și apariția expresiilor ca „Germania, anul zero”, adoptată de Roberto Rossellini, ca titlu al filmului său despre viața în ruinele Berlinului(…)»

Mi-ar fi plăcut să scriu o impresie mai rațională, probabil se va găsi cineva să-mi incrimineze subiectivitatea, dar parcurgând paginile acestei cărți ți-e aproape imposibil să rămâi rece și neimplicat. Istoria trebuie cunoscută pentru a fi conștientizată. Simpla conștientizare a capacității distructive umane ar putea să ne facă, vorba lui Eisenhower, pe noi să ne comportăm mai bine, iar lucrarea lui Ian Buruma este fundamentală pentru un astfel de exercițiu. Generația care a cunoscut războiul a plecat, pentru generațiile noi uitarea vine prea repede.

946848 Anul Zero. 1945, o istorie – Ian Buruma