Contează pe mine, Polirom, 2017, romanul lui Serge Joncour, distins cu Prix Interallié, este considerat unul de vârf pentru anul 2016 în Franţa. Intriga e simplă, povestea de iubire dintre Ludovic şi Aurore; numele au tuşe simbolice evidente. Ludovic, masiv, dar proaspăt în emoţii şi sentimente/fapte, fost agricultor, ajunge recuperator de datorii în Paris. Aurore este stilista fină, situată în impas familial şi profesional, mai bine zis în criză de identitate. La primul contact cu acest alter, fermierul cel grosier îmbrăcat, care locuieşte în aripa sărăcăcioasă a imobilului, venit de trei ani în Paris după moartea soţiei, frivolitatea şi situaţia, profesională ori socială, a stilistei îşi spun cuvântul. Dar la fereastră poposesc, ca într-o premoniţie sumbră, niște corbi. Aceştia îi induc, în buna funcţionare europeană a simbolului, o stare angoasantă, întărită şi de problemele de la serviciu, unde e lucrată pe dedesubt de colaborator/i. Ludovic o salvează pe Aurore de groaza dintâi, împuşcând corbii. Între cei doi nepotriviţi se face, contrar oricărei logici, liantul pentru o identitate, cuplul adevărat, prin dragoste. Numai că paginile tari ale romanului nu stau în parcursul năbădăios şi cam previzibil, de la un punct, al iubirii parcă adolescentine (şi limbajul trupului e scos cu bruscheţe în prim plan), ci, mai întâi, în descrierile demonstrative ca în orice bun roman realist. Stau, apoi, sub lupă mărită şi cu distanţă optimă la privitor/reflector, vizitele lui Ludovic la datornici. Una este chiar liminară şi dă tonul cărţii, de hărţuire a aproapelui în această form(ul)ă de tortură nouă, curentă, cumplită prin „normalitatea” instalată ca meserie/job. În asemenea pagini vocea auctorială este rece, minuţioasă, cu o acuitate senzorială distinctă pentru dezvoltarea unei teme dureroase a actualităţilor noastre, omul în faţa datoriilor neplătite, „şoarece” prins în menghinea unei recuperări nemiloase. Jocul lui Ludovic este unul aproape memorabil, îşi concepe vizitele cu atenţie, are în vedere împrejurările, omul vizat, propriile gesturi şi vorbe, situaţiile, detaliile, stări semnificative, chiar şi cele apărute în timpul controlului. Fostul fermier, înstrăinat în marea de destine ale metropolei, este silit de profesie să fie dur şi o face cu acea ruptură de sine chinuitoare în adânc până când mecanismul se destramă, totuşi. Spre sfârşit, şi acela al idilei ascunse (nu şi de scârţâitul scărilor din aripa sărăcăcioasă a imobilului, tot premonitoriu), Ludovic nu mai respectă funcţionarea pieselor de schimb, ca să o spun în sensul Coloniei penitenciare de tip post-modern, şi ajută omul prins în maşina recuperării banilor cu o luciditate care e a celuilalt, agricultorul de altădată, integrat în spaţiu, timp, trăire. Este ca o re/găsire a identităţii prin alter, unul de recunoscut, aşa cum Aurore se deschide total în faţa Celuilalt, Ludovic, stângaci, dar definitiv în trăirea lui.

Dacă momentele erotice se doresc fierbinţi în corporalitatea lor, uneori stridentă, lumea stilistei (familia, cu soţul şi copiii încadraţi în propriul egoism, colegii slugarnici, cinici şi meschini în lupta pentru putere) este de o verosimilitate demnă tot de un realism retro, invincibil în poveste.

Romanul nu este doar social şi erotic, ci şi de atmosferă, una a torturii zilnice. Aici reuşitele sunt clare. Este tuşată, mai întâi, starea unui cartier parizian, Saint Paul, cu nivelurile sociale şi, aparent, umane, distribuite arid. În clădirea cu o curte comună se pe/trec şi cele trei tipuri de „destine” în comun, totuşi. Unul e cel al suspuşilor, superficiali şi autosuficienţi, din aripa luminată, altul al turiştilor, în trecere oarbă prin Paris, puşi doar pe petrecere, şi ultimul compus din marginalizaţi. Tocmai aici se ascunde autenticul, trăirea, sentimentele. Aurore va lua contact prin dragoste cu lumea din partea întunecată a curţii interioare, dar nu se poate desprinde aşa de uşor de prima, chiar dacă finalul, într-o lovitură de marcă a autorului, deschide posibilitatea reîntâlnirii celor doi, agricultorul revenit în „acasă” lui, locul fiinţat şi femeie, dorită aprig de el în trup şi în suflet. Tot de atmosferă sunt scurtele vizite ale lui Ludovic în Célé, unde află o altă înstrăinare, de mamă, tot mai intrată în demenţă, de sora şi cumnatul puşi pe înavuţire şi calcule meschine. Altă lume bine ţintită este una a afacerilor, ancorată în lupta pentru notorietate şi bani, din anturajul stilistei, supravieţuitoare de faţadă la sfârşit, când acceptă compromisul. Că Ludovic primeşte semnalul „sprijinului” ei la fermă, în mod neaşteptat, pare o ilustrare a titlului. Sau o deschidere a femeii spre ieşirea, cândva, din duplicitatea amară.

Romanul are începutul de roman clasic balzacian, apoi un parcurs erotic mai apropiat de tiparul romantic, dar şi pagini excelente, de notare dură a mecanismului hărţuirii datornicilor de tip nou, pagini de familie, cât şi scene cu avocaţi, stilişti, minciună şi înşelătorie veche şi nouă. Aş spune că şi tratarea cuplului pare, în câteva bune momente de dragoste, imaginea unui uroboros („Se lipea de bărbatul acela, cufundându-se în el cu toată forţa pe care o putea aduna, îmbrăţişând iubirea şi diavolul totodată, groaza şi dorinţa, moartea şi bucuria, şi simţea că se pierde cu totul în vârtejul acelor braţe, că se lasă purtată într-o spirală ce avea să-i înghită la nesfârşit”).

Cartea este antrenantă pentru ritmul alert, se acutizează în scenele dintre recuperator şi datornici, atrage prin figuri din planul secund (toţi cei vizitaţi de Ludovic sunt minuţios şi cu acribie tuşaţi), prin atmosfera cotidianului, torturant pentru oamenii cu datorii sau supravieţuitori, dar „potrivit” prin alteritate, de fapt, pentru cei situaţi la înălţime (socială). Întrele dintre Aurore şi Ludovic se mută ca o posibilă punte de unire, după ce părea trecut prin forţa iubirii, în alt timp şi spaţiu, mai puţin alterate.

Trebuie menţionat că această carte apare în colecţia Biblioteca Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, reuşită colecţie, şi beneficiază de traducerea măiestrită a lui Mădălin Roşioru.