Iancu Huzum – Poeme fără îngeri, Ed. Timpul, Iaşi, 1996
Un fel de gâlceavă cu Liberul arbitru, în „Peştera inimii”…
Născut la 5 martie 1970, în Corod, Iancu Huzum este un mare pasionat de beletristică şi bibliofil aproape… legendar. Debutează cu poezie, fiind prin anul 2011 student la Teologie-Litere. În anul 2016 este bibliotecar în comuna natală. De curând revine în lumea… literară activă, participând la concursuri literare, după o pauză destul de mare.
În anul 1996 îi apărea volumul de debut, tributar unui teribilism moderat, specific frumoasei vârste de atunci, dar îndatorat şi unei culturi bogate, sănătoase, de unde un livresc care atinge cititorul cu aşteptări diverse şi bogate. Din dragoste… de oameni, putea să scrie un tulburător poem critic la adresa acestora, precum „Ecce homo”, p.16, unde fiinţa umană decăzută ajunge să facă instrucţie cu legiunile de îngeri! Sic! Probabil îngerii ceilalţi!
Erezia (mimată sau nu, din acele vremuri!) putea să îi dicteze, precum „Pygmalion către Galateea” (titlu de poem, p.49): „De-aş şti pe de rost «Critica raţiunii pure»/ de m-aş infatua cu «Fenomenologia spiritului»/ de l-aş putea înjura cu adevărat/ pe Domnul Dumnezeu/ de-aş plânge cu lacrimi de crocodil/ de-aş rosti în extaz oracole în doi peri/ de mi-ar face Statuia Libertăţii un copil/ de-aş lua premiul Nobel pentru nebunie/ şi dacă dragoste de nimbul tău nu am/ atunci clopotul de bronz ce mă credeam/ nu-i decât un biet hodorogit lighean”.
Chiar dacă se intitulează astfel, volumul… cuprinde măcar referinţe la îngeri, sau vise/ viziuni cu aceştia: „Sufletul meu este alb/ ca puful de sub aripa/ unui înger” (p.50); „Cohortele de îngeri ne-ntineresc cu minunate triluri” (p.60), un poem chiar îşi zice „Târgul de îngeri” (unde apare viziunea îngerilor împăiaţi!)! Ba chiar primele două texte „conţin”, la propriu, „cuvintele”: primul text chiar pleacă de la Hölderlin, cu acel „Poetic trăieşte omul pe acest pământ” (este moto!), în întregime fiind astfel: „Într-acolo pornisem/ către începutul lumii mele/ şi îngerii nu-şi mai încăpeau/ în piele/ acolo mă oprisem/ la răsărit de tăcere/ şi mă podidise/ hohotul de stele”! (p.6) Într-un „Coşmar”, p.14, îngerii îl mângâie pe poet cu aripile lor de piatră ş.a.m.d.
În textul al doilea, poate nu chiar scris la „Nervi” (aşa este numit!), se finalizează aşa: „Nicicând nu voi zbura/ pentru că/ îngerul meu… ar plânge.” (p.7) Este şi un anumit ludic, chiar dacă pare că autorul chiar se ia prea în serios. Iată cum începe chiar poemul zis „Perpetuum ludic”: „ei credeau că trăiesc aşa la întâmplare/ nu ştiau că mă joc de-a îngerul călare”…
Într-un fel, şi o anumită sete de nemurire (un anumit gen de nemurire) i-a tot dictat poetului (sic, probabil aşa ar face cronici literare inchizitorii care vor să scape… victima de la rug!), arătându-i, pe final de carte speranţa, „Alimentată de a Providenţei sevă:/ Timpul să intre în vacanţă/ Şi MOARTEA să declare grevă.” (p.61)
Edenul i se părea atunci (începutul anilor ’90) îndepărtat, într-o „viziune dulce-amăruie”, ba chiar era nemulţumit poetul de perspectiva unei prea mari trândăveli… ori, poate a unei prea mari iubiri sau a unor iubiri demne de… haremurile la care se face aluzie undeva!
Asta şi pentru că Erosului i se dă ceea ce este al lui, mai ales într-o carte de poeme! Chiar de la „Nervi”, care începe aşa: „Iubito,/ dacă n-ar fi sânii tăi apocaliptici,/ poate că,/ altfel,/ aş muşca din neant./ Astfel,/ mi-ar părea/ visul o piatră sfărâmată/ vinul o metaforă desacralizată/ eul meu o trădare a lui Dumnezeu.” Există o Evă (sau mai multe, deh!) care a renunţat la Nostalgia Paradisului, provocându-l pe poet să se facă îmblânzitor de şerpi… şi de poeme. O Evă care poate lua şi înfăţişarea Morţii, o altă obsesie quasi-blândă a volumului! O Evă care poate muri şi pe care Adamul (post-modernist, totuşi!) nu are curaj să o îngroape (p.44)! O femeie care poate fi rai afurisit sau iad necucerit, p.45, al cărei mormânt poate fi sângele lui! O femeie căreia i se cere aşteptare: „Până când mi se auresc/ aripile. Până când se va isprăvi odiseea./ De-ar fi să arzi în focurile Gheenei/ Te voi înhăţa şi te voi arunca în ghearele frigului.” (p.48) Parcă coborând dintr-o arhitectură a frigului de care am aflat mai încoace (vezi Dan Movileanu!), poetul poate face declaraţii tulburătoare: „te-aş rupe cu dinţii/ în mii şi mii de fulgi/ şi i-aş topi în sân./ pe urmă,/ n-aş mai exista în timp real/ aş fi un biet canibal hiperboreean,/ ce se hrăneşte/ cu scheletele oamenilor de zăpadă” (p.53). Sedus de vreo altă laponă Enigel, poate conchide că „esenţa lumii/ este gheaţa”, iar inima lui un călău de gheaţă interpretat de vreun Henric al opt-culcatelea…
Făceam referiri la un anume livresc: din acest unghi de vedere cartea este şi una de dialoguri (un poem chiar se intitulează, quasi-platonic, „Banchetul amânat”, p.20, iar pe undeva Socrate suferă de agorafobie, p.59), nu numai cu liberul arbitru, cu sinele („eul”, „Ego” – poemul cu acest titlu te duce cu gândul la Poe, acolo îngerii făcând exerciţii de nemurire, iar poetul e trist ca o puşcărie abandonată!), divinitatea ci şi cu mari personalităţi (unora dedicându-li-se poeme), precum: Marin Preda, Eugen Ionescu, Cioran, Lucian Blaga, Emil Botta (poate lui îi este frumos îndatorat cel mai mult Iancu Huzum!), O. Nimigean, Eminescu…
Împărţită în trei părţi, prima parte fiind cea mai importantă cantitativ, („Poeme fără îngeri”, „Ritmuri pentru haremurile necesare” şi „Pâine şi circ”), cartea lui Iancu Huzum ar fi putut avea o soartă mai bună (în viaţa literară), dar, dacă, aşa cum se zvoneşte, şi cărţile au îngerii lor, poate îngerul „Poemelor fără îngeri” nu a avut chiar un simţ al umorului adecvat „hohotului de stele” la care se face referire în primul poem! Poate îngerul nu a gustat „Apocalipsa în direct” transmisă la pagina 12, deşi poate fi convingătoare, ca şi arta poetică ce îl are ca „gardian” pe Emil Cioran („Universul nu merge spre formulă ci spre poezie”): „Poezia este vinul sacru/ pe care Nepătrunsul ţi-l toarnă în pahar,/ îi vezi cascada argintie,/ îi auzi clinchetul,/ vrei să sorbi,/ e prea târziu,/ ţi s-a evaporat inima.”
Îmbinând versul alb cu cel îmblânzit, calmat de forme fixe, Iancu Huzum poate fi adăugat formulei de trei ( Paul Blaj, Ionuţ Petică, Cătălin Mihai Ştefan) pe care o vedeam de curând în spaţiul nordic al Galaţiului liric: „Fâlfâie un dor prin ceţuri/ Somn arhaic, leneş joc,/ Umbre ameţite în vârtejuri,/ Tânguite ard în foc.// Prinţ tăcut, un greier soarbe/ Liniştea cuprinsă-n pietre,/ Lacrima-n senin adoarme/ Ca un basm şoptit în vetre.// Vis plăpând doinit în noapte,/ Patimi nevestite-n sfere,/ Turmentat de fructe coapte/ Un poet plutea-n mistere.”
Rămâne să se întoarcă cu toate armele către universul liric: să-l cucerească, să-l apere, evident, cu îngerii sau şi împotriva lor, depinde de decăderi şi de ridicări, plutind sau nu, „lunatic” („Lunatecul” este alt poem cu ecou din Poe), „zăpăcit”, „invalid” (alt titlu de poem aproape auto-portretistic: „mi-aş face din nefericire un baston/ să-l am drept sprijin/ numai că sunt prea nevrednic” ) sau nu…
Cu o anumită măsură, poate nu chiar ca în poemul de la pagina 22: „Se făcea că adormisem în/ no man’s land adică în fâşia/ dintre rai şi iad. Acolo era un înger păzitor care mă revendica./ Acolo mai era şi un înger nepăzitor/ care la fel mă revendica./ Daţi cu banul am zis/ dar fiindcă nimeni nu avea o monedă/ eu neavând în buzunare şi/ ei fiind lefteri au început/ să dea cu argumente./ M-am plictisit de dialectica/ lor încâlcită/ şi am şters-o frumuşel pe Pământ/ să trag un chef/ şi de atunci o ţin/ tot aşa.”
Şi poate cuvintele nu s-or mai prăbuşi toate în cer! Aproape supra-realist: „veniţi, e minunat să urci o scară fără trepte/ să călăreşti o şa cu calul plecat în concediu/ să plângi un sicriu fără de mort” (p.26)…
Şi dacă tot am folosit aluzia la Inchiziţie (critică oarecum!), oare de ce nu s-ar fi făcut cândva vinovat poetul de „a fi/ între marile glaciaţiuni ale frunţii/ şi marile erupţii ale inimii” (p.32)? Să se fi jucat cu „aceste cuvinte/ ca o pisică ce asupreşte/ un şoricel de cauciuc”? Să fi ieşit ud de tăcere după scalda în cuvinte?
Cert este că acum Iancu Huzum nu se mai poate iluziona precum unii care „au desenat cu creta/ pe asfalt valuri unduioase/ şi s-au împăcat cu ideea/ că merg pe ape”! Şi mai este cert că poezia sa îmi aduce aminte de poemele mele de început, când scriam şi eu de Pasărea Phoenix care nu mai voia să renască. Scrie Iancu Huzum: „Pasărea Phoenix: am obosit să renasc pe/ Pământ, în Cer şi aiurea: sorbiţi-mi cenuşa.” (p.37)
Mda, de regăsit aceste poeme de pe vremea când „omenirii/ îi scăzuse apetitul pentru nemurire”!
Referinţe: Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din comuna Corod, Judeţul Galaţi 1818-2013; Pr. Ion Ariton. Galaţi, 2013. p. 73-74; Aida Zaharia, „Laureații Festivalului Național de Poezie „Costache Conachi”, ediția a XXIII-a, Tecuci 2015”, în http://culturatecuci.ro/laureatii-festivalului-national-de-poezie-costache-conachi-editia-a-xxiii-a-tecuci-2015/.
