Cartea pe care o scrii „după ce ai murit de mai multe ori”…

Credeam odată că să te vindeci înseamnă să îndepărtezi orice suferință din corp și din inimă. Să uiți de durere, să o lași în trecut. Îmi dau seama însă că nu așa stau lucrurile. Să te vindeci înseamnă să înveți să trăiești cu durerea care va exista mereu înăuntrul tău, fără să te prefaci că nu e acolo sau să-i permiți să-ți acapareze ziua. Înseamnă să te confrunți cu fantasmele și să duci cu tine ce mai rămâne”. (Suleika Jaouad)

Despre Suleika Jaouad afli, înainte de a parcurge cartea-jurnal Între două lumi, că este „scriitoare, jurnalistă și speaker motivațional”. Privești fotografia din interiorul copertei 1: o fată extrem de frumoasă, exotică (o tunisiancă după tată), cu o privire directă, optimistă. La 22 de ani, în 2010, Suleika se confruntă cu un diagnostic înfiorător, care îi dă viața peste cap: leucemie mieloidă acută. O boală rară, aparent dificil de diagnosticat, care își făcuse loc sub pielea fetei cu mult timp înainte, sub forma benignă a unei „mâncărimi” urcând perfid din vârful picioarelor, pe gambe și ulterior pe coapse. Debut la fel de perfid, anost, supărător, dar ignorat de fata altfel aflată în plină înflorire a vârstei și a proiectelor pe linie profesională. Ritmul în care trăiește, la 22 de ani, Suleika, e realmente o forțare a limitelor: aventuri pasagere, mult alcool, nopți nedormite, joburi diverse (unele nesatisfăcătoare) etc. Portretul unei workaholice în devenire. Boala, odată instalată, rupe acest ritm și acest lanț. E o stație. Cumplită, nedreaptă, vorace. Ceea ce urmează, odată diagnosticul stabilit, reprezintă nu doar inerenta (și inegala) luptă pentru supraviețuire, ci mai ales un lung proces de luare în posesie a unui organism și a unui „eu” interior modelat de această experiență teribilă. O (re)descoperire, un drum, un destin…

„Am scris această carte pornind de la jurnalele mele, de la dosarele mele medicale, de la interviurile pe care le-am făcut cu mulți oameni care apar în poveste, precum și de la propriile mele amintiri. Am inclus, de asemenea, fragmente din scrisori, dintre care unele au fost ușor modificate de dragul conciziei”.

Mărturisirea, prezentă la începutul cărții, nu lasă loc niciunei îndoieli cu privire la autenticitatea ei, dar mai cu seamă vădește caracterul puternic al acestui sine redescoperit, drumul greu spre găsirea și afirmarea lui. Suleika Jaouad știe că această mărturie răscolitoare rezonează cu alți și alți semeni bolnavi, aflați la o răspântie a vieții lor, la granița dintre „două lumi”: cei sănătoși și cei care luptă cu boala mai ales după ce au învins-o; niciodată nu mai ești același, niciodată nu vei mai aparține total vreuneia dintre „lumi”. Trupul tău poartă cu el cicatricile la vedere, iar dușmanul invizibil stă la pândă și roade silențios.

Să își urmărească boala, evoluția și stagnarea provizorie, tratamentele îndelungate și chinuitoare, precum și degradarea trupească, dar mai ales să le consemneze în jurnale trebuie să fi fost un efort aparent peste puteri, dar care s-a dovedit salvator:

„Cum reacționezi la un diagnostic de cancer la vârsta de douăzeci și doi de ani?

Izbucnești în lacrimi?

Leșini sau țipi?(…)

Diagnosticul a creat o fractură ireparabilă între viața mea de dinainte și viața mea de după”. (pag. 61).

Ceea ce urmează e greu de intuit. Ai permanent senzația că (ți) se forțează limitele. Știi că nu e poveste, că nu e ficțiune; pare că ai intrat odată cu Suleika în malaxorul ăsta nedrept și nemilos care e boala ei, cu toate deposedările pe care le aduce, de la degradarea fizică la deteriorarea unor relații. Când primește diagnosticul, tânăra îi are alături pe părinți și pe Will, prietenul și iubitul ei; colegii de școală, prietenii, apoi bolnavii din spital, cu care leagă noi prietenii. Doar că entuziasmul de la început al celor care vor să ajute scade direct proporțional cu trecerea timpului. Patru ani de luptă cu boala. Erodanți. Cancerul nu roade doar trupul, ci și relațiile, mai ales cea cu Will, răbdătorul Will, care va rezista mult peste așteptările oricui, fiind prieten, amant, îngrijitor, cu o devoțiune admirabilă. Lângă o Suleika din ce în ce mai egoistă, mai înrăită. Care crede că i se cuvine totul doar pentru că se teme de singurătate, de finitudine, de spectrul propriei ratări. Căci boala a întrerupt o devenire, crede ea, un timp al împlinirii profesionale, un proiect de viață. Suleika scrie și scrisul o salvează. Scrie cu toată puterea care i-a rămas în corpul firav. Decide să-și facă un blog și își autoimpune termene-limită pentru toate materialele postate; un ziar îi solicită colaborarea la o rubrică de eseuri. Primește scrisori și încurajări…

După transplantul de măduvă (din fericire, fratele ei este compatibil), Suleika trebuie să învețe să trăiască inclusiv cu ideea că boala poate reveni, că organismul poate respinge măduva primită sau o poate îmbolnăvi. Abia acum „iadul” interior își arată ferocitatea: înstrăinarea de Will, despărțirea, chimioterapia de întreținere, sentimentul că i-ai lovit pe cei dragi, acel „cum boala te poate reduce la sinele tău cel mai brutal”. Ești un cod numeric de pacient. Lumea vede în tine un condamnat; mila și eschiva celor din jur, repetabile, definesc și mai bine granița, „hotarul dintre cele două lumi”.

Când boala e temporar învinsă, Suleika trece în etapa a doua a noii sale existențe, un „rit de trecere”: călătoriile. Mai întâi în India, țara iubită de Melissa, prietena care a pierdut lupta cu cancerul, apoi alte călătorii, singură, după ce a învățat să șofeze. Merge să-i viziteze pe câțiva dintre oamenii care i-au scris în timpul bolii, bolnavi în fază terminală unii dintre ei. După „proiectul celor o sută de zile” de la transplant și după ultima ședință de chimioterapie, Suleika acceptă provocarea „călătoriei de o sută de zile”, un ritual de trecere conceput de ea însăși. Pe parcursul acestei călătorii, Suleika nu doar își testează limitele fizice, greu de surmontat, ci își acceptă destinul. Cu fiecare om pe care îl cunoaște în călătoria de o sută de zile își reconsideră alegerile, boala. Relația cu Will, cu părinții, cu fratele, cu ea însăși. Primește înmiit din partea unor oameni cu care stă câteva zile înainte de a merge mai departe. Mărturiile ei în acest sens sunt emoționante și pilduitoare. Întrebată fiind, la un moment dat, dacă ar da timpul înapoi, își dă seama că „perioada dintre douăzeci și treizeci de ani de ani a fost dureroasă, dificilă și derutantă”, dar totodată și „cea mai formativă” din viața ei, căci gândurile i se întorc, mereu și mereu, „la toate cuvintele compuse în pat, la scrisorile primite, la prieteniile neașteptate”. Își răspunde, în cele din urmă, astfel: „Nu, dacă aș putea, nu mi-aș anula diagnosticul. Nu aș da timpul înapoi”.

Între două lumi poate fi citită în funcție de așteptările fiecăruia dintre noi: cartea unei învingătoare, jurnal de boală, experiență medicală extremă, istoria unui destin, carte motivațională pentru cei care se confruntă cu maladii cumplite etc.

„Orice om se naște cu o dublă cetățenie, una din lumea celor sănătoși și alta din lumea celor bolnavi”, scrie Susan Sontag în Boala ca metaforă; așa își începe Suleika Jaouad capitolul 25 al cărții sale, continuând tot cu un extras din aceeași Sontag:

„Deși preferăm cu toții să folosim doar pașaportul bun, mai devreme sau mai târziu fiecare dintre noi este obligat, cel puțin pentru o vreme, să fie cetățean al celeilalte lumi”.

Asta e, în cele din urmă, cartea scrisă de Suleika Jaouad: mărturia unui „cetățean al celeilalte lumi”. O supraviețuitoare.

Între două lumi: amintire dintr-o viață suspendată de Suleika Jaouad