Cei mai frumoși ani din viața lui Anton

Motto: „Anton semnă Franz Kafka, după care plecară.” Norris von Schirach

Am deschis cartea, am citit câteva pagini și am lăsat-o. E genul de proză care te cheamă și te respinge, în același timp. Asta am văzut mai întâi, apoi am constatat că personajul este Don Quijote însuşi, în sensul în care, hrănindu-se cu artă, are, la fiecare pas un reflex livresc.

În secţia de poliţie unde ajunge în urma unui atentat, pentru a depune, inutil, o plângere, Anton se foloseşte relaxat de numele lui Kafka pentru a semna declaraţia. Niciun muşchi nu tresare nici pe chipul lui, uzurpatorul de identitate celebră, nici pe chipul criminalistului incult. Iar situaţia chiar pare desprinsă din Kafka – geamul maşinii este spart de un glonţ, lucru imposibil de contestat; se stabileşte însă oficial că urmele sunt lăsate de o piatră, lansată de Corb (mai făcuse asta!), de la mare înălţime, iar Corbul fugise de la locul faptei, deci era imposibil de prins.

Biletul de plecare (de ameninţare) a lui Anton din Moscova, prins în parbriz, este semnat de Gogol.

Tot romanul prezintă brutala coborâre a lui Anton, în fond, un străin, într-un spațiu al nomenclaturii ruseşti nefericite. Nomenclaturistul are mult, dar niciodată destul. Anton se amestecă printre oameni care se bucură de un lux neverosimil – vile, terenuri de tenis private, angajați personali, mașini scumpe – și înţelege tot procesul ce vine la pachet cu „splendoarea”: prețul corupției și nefericirea, arta de a da șpagă, sofisticat. Bogații trec și ei prin depresii, se vindecă temporar, ajutați de propriul snobism – lasă știrile, să ascultam Mozart.

Cei săraci sau sărăciți (medici neplătiți la timp, salarii restante luni întregi, artiști flămânzi la propriu, intelectuali) se uită peste gardul de beton ce înconjoară domeniile noii nomenclaturi, privesc opulența, pândind momentul propice pentru a începe revoluția. Anton e mereu la faţa locului, în mijlocul evenimentelor. Şi el priveşte, de lângă jurnalista Amanpour, spre șoseaua pe care circulă camione încărcate cu militari, încercând să înţeleagă ce se petrece. Spre dimineaţă, urmele violenţelor de peste noapte dispar.

La petrecerile ținute în apartamentele mici, comuniste, intelectualii sunt cultivați, au farmecul lor, de care cei bogați nu se pot lipsi, fiind în pericol să se plictisească în exces. Anton o place pe Tania nu fiindcă e tânără, e medic chirurg, altfel urâțicâ și antipatic de inteligentă, ci —pentru că are „ochii lui Lermontov”. Negri, adânci. E îndrăgostit autentic nu de o femeie, în absența căreia își descoperă (o vreme) simptome de sevraj, ci de marea cultură rusă. Bulevardul asaltat de bande de tâlhari, mafioţi, copii ai străzii, trupe de intervenţie, salvări se numeşte Kutuzov.

În contrast cu hiperconştiinţa culturală a lui Anton, lumea rusească a mafioţilor îmbogăţiţi nu pare să aibă acelaşi reflex livresc, este indiferentă:

„Miercuri l-a sunat Mihail.

—Te văd mâine seară la nemţii ăia care dansează ciudat?

— La Pina Bausch? Bineînţeles, Toată Moscova are să fie acolo, spuse Anton.

—Bine. Pe urmă trebuie să mai vorbim şi despre Hong Kong. Chinezii sunt pregătiţi, da?

—Da. Vor să ştie când ajunge tipul.

—Până mâine lămuresc problema. Auzi, dar de ce tocmai la Café Müller? întrebă Mihail. Părea speriat, cineva îl intimidase cu vreo descriere a acestei forme moderne de teatru-dans.

—Ştii ceva, nu mai face pe prostul, doar mai există şi alte lucruri în afară de Giselle.”

(p. 134)

Chinezii sunt pregătiţi, de fapt, să urce într-un avion care se prăbuşeşte, fără ca vreo investigaţie să lămurească împrejurările accidentului din regiunea Siberiei, unde sunt minele de cărbuni şi de uraniu. Anton, implicat în tot felul de afaceri oneroase pe care nu le mai poate controla, află de la ştiri amănunte. E mulţumit că nu a urcat în avionul cu pricina, va urca în alt avion, tot spre Siberia, locul de unde vin bani mulţi şi petrecerile de pomină, ţinute zile de-a rândul, până la totala pierdere a conştiinţei.

Anton descoperă, într-un survol, lumea rusească a contrastelor, acomodată cu decadența occidentală, tânjind, laolaltă cu nostalgicii, informatorii și agenții poliției politice (sau doar ai poliției), după ce a fost cândva viața într-un oraș din URSS.

Totul pare o nebunie văzută mai clar prin ochii lui Anton, care e străin. Cei bogați sunt puși la zid, cei săraci sunt nebuni și decadenți. Depravați sunt cu toții, boală socială.

Occidental în formă, levantin în conținut, Anton se simte „suprasolicitat lingvistic”, întâi am crezut că e vorba despre neacomodarea deplină cu limba, tocmai venise de la New York, apoi mi-am dat seama, când caută un dicționar de termeni tabu, că nu înțelegea obscenitățile pitorești, rostite de oamenii simpli, ca bucătăreasa care își urmărește bărbatul cu vorbe, ca un balaur. Anton le face câte o vizită, simțindu-se confortabil, ca un bogotan în casa unor săraci:

„Când se întâmpla să aibă nevoie de puțină căldură, el mai venea câteodată și neanunțat în vizită la bucătăreasă. Ea nu-l întreba niciodată de ce venea sau când avea să plece înapoi.” (p. 40)

Bucătăreasa cântă romanțe cu vocea ei (răgușită) de mezzosoprană. Anton se simte bine în sumbra bucătărie de la subsol, având conștiința periculoasă a unei superiorități (inexistente, de altfel, doar imaginate) față de oameni care, dimpotrivă, nu trăiesc clipă de clipă gândindu-se la cât de rău o duc. Nu trăiesc pentru asta. Mai sunt motive. Mai e și votca.

Despre autor, câteva informaţii apar în prezentarea editurii:

„Norris von Schirach s-a născut în 1963 la München. A studiat științele sociale și economia la Universitatea din Konstanz, perioadă în care a lucrat la Lloyd’s la Londra și la New York. După terminarea studiilor a lucrat în domeniul comerțului cu materii prime, mai întâi zece ani în Rusia, apoi în Kazahstan și Australia. Cei mai frumoși ani din viața lui Anton (Blasse Helden / Eroi palizi) este primul său roman, apărut la Knaus Verlag în 2018 sub pseudonimul Arthur Isarin. Cel de-al doilea roman al său, Der Schneeleopard (Leopardul alb), va apărea la Penguin Random House în 2022. În prezent, Norris von Schirach trăiește și scrie la București.”

Proză densă, cu inserţii politice şi detectiviste, cu o problematică actualizată, Cei mai frumoşi ani ai lui Anton este şi un elogiu adus marii culturi ruse, nu doar o pledoarie pentru libertate, concept interesant în definiţie personală. Într-un ritm alert, sunt traversate cele mai neobişnuite medii sociale, lumea sufletelor moarte şi cea a balerinelor, a intelectualilor rasaţi şi abulici, spaţiile de birouri, hotelurile de lux sau mediile sordide, spaţiile intime dominate de femei splendide, sofisticate şi nefericite, scările de bloc în care colcăie o umanitate dostoievskiană. Aş spune, analizând referirile culturale care se ivesc în fiecare pagină a acestui roman bine scris, că Tolstoi este preferatul. Dar poate greşesc.

Las mai jos alte fragmente:

„Bărbatul masiv de lângă el, cu ochelari cu ramă de metal, era la fel de neiscusit precum cei mai mulţi dintre ei. Nu cumva acesta era Pierre Bezuhov, alături de care, acum, trudea şi el febril pentru apărarea Patriei Mamă? Amestecul de mit şi patos, ca în Război şi pace, erau pe cale să-l copleşească pe Anton, care era deja sleit de puteri când Pierre Bezuhov se întoarse spre germanul cuprins de extaz.” (p. 78)

„Ca să menajeze nervii şefilor, în anticameră, secretarele se înţelegeau doar prin semne.” (p. 80)

„Un altul răspunse şi mai tare că adevărul era un construct occidental, că în Rusia existau în permanenţă mai multe adevăruri, afirmaţie la care Anton nu putu să nu zâmbească.” (p. 84)

„Asemenea altor familii mai mult decât privilegiate din Moscova, soții Ehrenthal aveau peste o duzină de servitori. Printre aceștia se aflau și câțiva meseriași buni și bucătărese care, în pofida faptului că erau plătiți cu zgârcenie și tratați mizerabil, rămâneau loiali și plini de căldură. Lui Ehrenthal îi plăcea să se amuze pe socoteala nivelului de trai jalnic al bogătașilor din Occident, al căror comportament față de angajații lor din casă era mai degrabă umil și care nu aveau la dispoziție nici măcar suficienți șoferi.”

„Seara o luă pe strada Briusov în jos până la Conservator şi de acolo la dreapta, pe Bolşaia Nikitskaia până la Opera Helikon. Chiar dacă mergeai agale, aşa cum făcea Anton acum, abia dacă făceai un sfert de oră pe jos. Cu fiecare pas pe care-l făcea ca să acopere distanţa aceea scurtă, îşi dădea seama din ce în ce mai bine cât era de fericit. Oraşul acesta era parcă făcut anume pentru el: îi ierta totul, inclusiv lipsa lui de principii, de substanţă şi de profunzime. Iubea florile, dar nu şi botanica. Moscova manifesta o înţelegere aproape tandră faţă de inerţia lui, faţă de carenţele lui de caracter, faţă de întreaga inutilitate hedonistă a existenţei sale. În Germania ar fi considerat un tip neserios, aici, lumea tolera fără niciun fel de problemă astfel de forme inutile de existenţă. Se opri în loc. În faţa unui magazin se forma o coadă, se vindea ceva care, după miros şi aspect, amintea de resturi congelate de peşte. Dintr-odată îşi dădu seama cu toată claritatea că, pentru prima oară, el nu trăia provizoriu. Nu încape nicio îndoială că aceasta este cea mai bună fază a existenţei mele, gândi el acum, cuprins de euforie din ce în ce mai mare. Un prezent imponderabil al unei glorii senzoriale: femei fascinante, fără balastul relaţiilor stabile. Muzică, dans, teatru cu asupra de măsură. Viaţa lui ca o sărbătoare continuă.” (p. 133)

„Dimineaţa şi-o petrecu dormind şi citind pe o canapea diformă, care era în continuare singura piesă de mobilier din apartament, în afară de pat. Încercă să citească în original Poem fără erou de Anna Ahmatova, dar nu înţelese nici măcar o frază. Totuşi, lucrul acesta nu reuşi să-i strice câtuşi de puţin dispoziţia.” (p. 133)

„Păi femeile nu-i iubesc decât pe bărbaţii pe care nu-i cunosc.” (p. 244)

„Astfel şedeau aşadar unul lângă altul în parcarea restaurantului: el, enervat ca un elev de internat care trebuia să dea explicaţii pentru o serie de nebunii, ea, atent structurată, fair şi străduindu-se sincer să nu renunţe la el deocamdată. El ar fi putut pur şi simplu s-o ia în braţe fără niciun cuvânt. În jumătate din cazuri, asta amână sfârşitul cu trei săptămâni, totuşi, ea îl călca deja un pic pe nervi. Încă aproximativ cincisprezece minute, apoi ea avea să-l someze ultimativ să răspundă. El intuia deja fiecare jumătate de frază pe care ea o spunea, ritualul enervant al amorurilor care se destrămau. În gând, el trecea deja în revistă solistele din stagiunea actuală de la Bolşoi. Stepanenko avea s-o danseze pe Raymonda, poate şi pe Kitri. Între timp, Tania analiza sistematic şi concludent deficitele lui emoţionale precum şi lipsa de respect şi de apreciere. Tot ce spunea ea era insuportabil de adevărat şi distrugător. El nu era pregătit să facă faţă dureroasei împământări la care-l obliga această convorbire. Soluţia lui era o atitudine aeriană ca legitimă apărare. Băgând la greu cultură, avea să se consoleze şi să depăşească tristeţea care urma să se instaleze inevitabil.” (p. 90)

Cei mai frumoși ani din viața lui Anton de Norris von Schirach