În contextul actual, când suntem dominați de globalizare, uniformizare și ni se promovează mai mult decât agresiv binele comun ca fiind mai presus (anulându-l chiar) decât cel personal, crizele identitare pot scăpa relativ ușor de sub control. Dar ca mai întotdeauna soluțiile sunt relativ simple și la îndemână. Adeseori o simplă călătorie imaginară (detașați fiind de rețelele de socializare și de sursele mass-media) ne poate ajuta să ne evaluăm cât se poate de obiectiv propriul sistem de valori și să găsim noi modalități de a ne păstra propria identitate. O simplă privire pe rafturile librăriilor ne poate ajuta mai mult decât credem, și nu mă refer la ghidurile de călătorie, atlase și enciclopedii. Uneori un roman cu un titlu surprinzător ne poate ajuta mai mult decât ne-am aștepta să ne reevaluăm propriul sistem valoric, dar și studiile antropologice, sociologice, de psihologie colectivă și multe altele. Alegerea depinde de dispoziția noastră de moment, de nivelul nostru de „cultură generală”, de interesele noastre cotidiene, de titlul cărții, de coperta volumului răsfoit… Deși coperțile celor două volume traduse și publicate de Editura Paralela 45 în 2020 și 2021 sunt relativ simple, titlurile ne provoacă să le răsfoim: Sovietstan: o călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîstan și Uzbekistan, respectiv Granița: o călătorie prin Coreea de Nord, China, Mongolia, Kazahstan, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, Belarus, Lituania, Polonia, Letonia, Estonia, Finlanda, Norvegia și Pasajul de Nord-Est ale tinerei Erika Fatland, deși voluminoase (fiecare volum are peste 450 de pagini), ne vor ajuta semnificativ să ne găsim răspunsurile la propriile dileme, rezultate ale unui totalitarism exercitat de facto mai bine de 40 de ani, dar cu efecte mai mult decât evidente și astăzi. Cititorii români, de-a lungul acestor două călătorii (pe care fizic, doar puțini o pot face, din motive logistice și financiare), au adeseori reacții involuntare: fac asocieri cu istoriile lor personale, cu situațiile din zona în care trăiesc la momentul lecturării volumelor, pentru că, da, comunismul are efecte mai profunde decât ne-am fi așteptat. Evident, Erika Fatland nu s-a gândit la momentul redactării celor două studii că impactul acestora va fi atât de mare: ambele au fost traduse imediat în limba engleză și astfel numeroase case editoriale de pe tot globul au obținut drepturile de traducere și publicare. Cheia succesului: scriitura fluentă, concisă, descrieri realiste, simțul umorului și autoironia, argumentele bine construite, evitarea comparațiilor (din punct de vedere sociologic și antropologic oricum nu se recomandă) și renunțarea la notele de subsol, care ar fi descurajat cititorul să continue călătoria imaginară. Cărțile pot fi citite în ordinea în care au apărut: Sovietstan, apoi Granița, dar și invers, pentru că în primul volum scriitoarea norvegiană construiește un studiu de caz elaborat, detaliat, aproape exhaustiv despre cele cinci republici foste membre ale URSS din Asia Centrală.
Ce a determinat-o pe Erika Fatland să se aventureze, la propriu și la figurat, în două lungi călătorii, pline de neprevăzut, într-o lume atât de diferită de Norvegia și de valorile unei culturi și civilizații occidentale? Dincolo de curiozitatea specifică oricărui om de știință, de dorința de a-și îmbogăți baza de date necesară oricărui studiu sociologic și antropologic, cititorul va remarca dorința personală a autoarei de a învăța noi și noi lucruri, de a-și depăși limitele, de a ieși din tiparele unui Occident care și-a asumat pentru prea multe secole meritele unui civilizator global, dându-le cititorilor posibilitatea de a găsi răspunsuri personale la probleme comune, cum ar fi ciocnirea civilizațiilor, necesitatea păstrării unor tradiții și obiceiuri, cultivarea propriei limbi ca element definitoriu al unei identități naționale aflată într-un proces de redefinire complex și de lungă durată, dar și importanța sentimentului religios în construcția propriului eu. Cele peste 900 de pagini rezultate în urma celor două călătorii ale autoarei norvegiene ne confirmă faptul că, adeseori, o întrebare cât se poate de simplă generează un răspuns complex, imposibil de sintetizat în doar câteva cuvinte:
„Într-o zi, cu trei ani și jumătate în urmă, visasem să mă plimb aiurea pe o hartă întinsă. Pașii mei urmăreau o linie roșie ondulată: frontiera Rusiei. Mă plimbam din țară în țară, având mereu măreața Rusie la nord sau la est. Când m-am trezit, am știut de îndată că asta avea să fie următoarea mea carte, o călătorie de-a lungul frontierei rusești, din Coreea de Nord până în nordul Norvegiei.
Am început imediat să-mi planific traseul. Aveam să pornesc din Phenian și să călătoresc încet spre vest, spre casă, către Europa și Norvegia. Norvegia cea democrată și pluralistă și Coreea de Nord totalitară și închisă nu au prea multe în comun, cu excepția faptului că ambele țări împart granița cu Rusia. La fel și China, Mongolia, Kazahstan, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, Belarus, Lituania, Polonia, Letonia, Estonia și Finlanda. Numai China mai are la fel de mulți vecini ca Rusia – paisprezece cu totul.
Acum, la bordul vasului Akademik Șokalskii, înconjurată de Oceanul Arctic, cea mai mare parte a aventurii mele luase sfârșit. Timp de opt luni, călătorisem de-al lungul frontierelor din sudul și vestul Rusiei, de la Phenian la granița Jakobselv, cu o întrebare în minte: ce înseamnă să te învecinezi cu cea mai mare țară din lume? (Granița, p. 21)
Statele vecine ale Rusiei, pe cât de diverse ca expresie culturală, lingvistică și de civilizație, pe atât de asemănătoare ca experiență politică (mare parte dintre ele au făcut parte din URSS, deci au jucat după cum li s-a dictat de la Moscova), mai au ceva în comun: incapacitatea de a găsi drumul spre democrație și contrastul atât de puternic dintre lumea rurală (o bulă înghețată în timp, blocată undeva în Evul Mediu spre începuturile modernității) depopulată masiv și capitală– metropola care reflectă regimul politic și concepția liderului:
„În ultima zi am trecut pe lângă ruinele satului părăsit, am trecut de creasta dealului și am coborât în satul luxuriant al profesorului de geografie. Șoferul taciturn era acolo, așteptându-ne, și din nou am pornit pe drumul de pământ plin de hârtoape, prin Tunelul Morții, întorcându-ne în Dușanbe (capitala Tadjikistanului – n.n.), unde steagul enorm flutura leneș în adierea serii. Când am văzut toate Mercedesurile și BMW-urile pe strada principală, trotuarele late, biblioteca goală, palatul uriaș al președintelui, a început să mi se învârtă capul. Mă simțeam de parcă aș fi fost plecată luni întregi, ani chiar, de parcă aș fi pășit dincolo de granițele timpului. Oare totul fusese un vis?
Când m-am băgat în pat, această invenție minunată, și am tras peste mine cearșafurile albe, proaspăt călcate, am observat că picioarele îmi sunt acoperite de sute de mușcături mici și roșii.
Salutări din Valea Yagnob.
Deci fusese adevărat, până la urmă. (Sovietstan, p. 250 – 251)
Fără îndoială că cititorul român, pe măsură ce va continua călătoria alături de Erika Fatland, se va trezi făcând involuntar comparații cu situația din România, ceea ce nu de mirare: aplicarea principiilor comuniste a generat doar nuanțe specifice rezultate ale intersectării dintre regulile dictate de la Moscova și caracteristicile locale, pe care sovieticii, cu toate eforturile depuse, nu le-au putut anula. Mergând de-a lungul graniței asiatice a Rusiei, cititorul nu se poate abține să nu observe că politica de deznaționalizare atât de agresivă a lui Stalin are efecte similare atât în fostele state sovietice, cât și în statele vecine – Mongolia, China, Coreea de Nord, în ultimele două existând în continuare un regim totalitar cât se poate de bine înrădăcinat:
„Aragalan era Dukha, sau un tsaatan, care înseamnă „cei care dețin reni” în mongolă. Când Republica Tuva a fost încorporată în Uniunea Sovietică în anul 1944, sute de nomazi crescători de reni au fugit peste graniță, în Mongolia. În 1956, refugiații din Tuva au primit drept de ședere permanentă din partea guvernului mongol. Au mai rămas circa trei sute de nomazi crescători de reni în Mongolia. În partea rusească a graniței, în Tuva, există circa un sfert de milion de tuvani. La fel ca atât de multe popoare indigene pe care le-am întâlnit în fostele state comuniste, Aragalan nu se considera o minoritate exotică, ci mai degrabă mongol.
-La urma urmei, eu m-am născut în Mongolia, a zis el, ridicând din umeri. Soția mea e
mongolă, copiii mei sunt mongoli. Singurul lucru care mă diferențiază de alți mongoli e că trăiesc într-un lavvu și cresc reni. Și nu vorbesc mongola foarte bine.” (Granița, p. 167)
Dialogurile cu localnicii, participarea la tot felul de evenimente, inclusiv nunți ne ajută să înțelegem mai bine mentalul colectiv. Vom remarca cu ușurință nostalgia (greu de înțeles de către un occidental născut și educat într-un stat democrat) a unei mari părți a adulților, în special a celor de peste cincizeci de ani față de sistemul totalitar. Aproape la unison, fără ezitare, toți au spus că era mai bine pe vremea URSS (cât de familiar ne sună aceste lucruri!). Cele două călătorii îi vor permite autoarei să aducă nenumărate dovezi pentru avantajele uriașe ale unei granițe naturale (așa cum și-au dorit tot timpul romanii în antichitate) și dezavantajele unei granițe arbitrare sau plasată pe un teren plat (cum e cazul graniței dintre Rusia și Belarus, respectiv Ucraina), dar, totodată, ne aduce în prim plan un sens neașteptat al termenului: delimitare a două realități (uneori atât de diferite, alteori asemănătoare, dar întotdeauna cu o identitate cât se poate de palpabilă):
„Microbuzul a pornit cu o smucitură și am mers spre frontiera kazahă, granitsa, cum se numește în rusă. Granitsa este un cuvânt derivat de la rădăcina proto-slavă gran-, care își are originea în rădăcina indo-europeană pentru „margine ascuțită” sau „capăt”. În cele mai multe cazuri, aceasta nu este o descriere potrivită a frontierelor naționale moderne, care sunt doar o linie pe hartă, însă redă imaginea a ceea ce presupune deseori traversarea unei frontiere naționale. Pășești dintr-o realitate în alta.” (Granița, p. 198)
Ca un om de știință veritabil, Erika Fatland are grijă să sublinieze de nenumărate ori cât de mult îți pot influența relatările vârsta la care ai călătorit, nivelul de educație și starea ta lăuntrică. În unele dintre țările menționate în cele două volume, autoarea mai fusese cu câțiva ani înainte, în primii ani de studenție. Evident că noua realitate aproape că nu mai are nimic în comun cu ceea ce întâlnise cu douăzeci de ani în urmă, mai ales în statele care au reușit să iasă de sub umbrela „protectoare” a fostei URSS, precum Azerbaidjan sau statele baltice, Polonia și Ucraina. Pentru a înțelege mai bine realitatea actuală, autoarea ne prezintă studii de caz succinte despre diverși lideri locali, precum dinastia Kim din Coreea de Nord sau numeroasele republici separatiste de la granița de sud și sud-est a Rusiei. Identitatea religioasă joacă un rol decisiv în delimitarea de fosta URSS, actuala Rusie profund ortodoxă, dar și de fundamentalismul islamist regăsit în Iran, Afganistan:
„În ciuda numeroaselor conflicte și diferențe, foștii lideri comuniști din Asia Centrală sunt uniți pe un front: vor să împiedice fundamentalismul islamist să prindă rădăcini. Așadar, au promovat un islam moderat, bazat pe ceea ce consideră ei a fi valorile tradiționale central-asiatice. Și au reușit, în diferite măsuri. În Tadjikistan și Uzbekistan au fost introduse restricții paralele: hainele islamice sunt interzise și numai moscheile autorizate de stat sunt permise. În Turkmenistan interdicțiile sunt atât de crunte încât e greu să găsești grupări religioase sau politice divergente, iar oamenilor li se permite să se roage numai în moscheile de stat sau acasă. Și autoritățile kazahe supraveghează foarte atent grupările religioase din țară, dar până acum fundamentaliștii islamici nu au reprezentat o problemă majoră – nomazii kazahi nu au practicat niciodată o formă strictă a islamului, și nici kîrgîzii.” ( Sovietstan, p. 370 – 371)
Călătoria de-a lungul graniței cu Rusia este fascinantă, dar înțelegem cât de greu este să fii vecin cu aceasta. Activiștii pentru democrație din Ucraina și Belarus au avut grijă să sublinieze că URSS nu este de domeniul trecutului, atât timp cât imensa mașinărie de propagandă rusă are grijă să alimenteze percepția unui stat uriaș, cu cea mai lungă graniță dintre toate statele actuale. Interesele geo-politice (resurse cheie – gaz, petrol, metale rare, controlul unor strâmtori, accesul la mare) sunt fundamentele acestei propagande, dar și dorința de putere. Cele două volume sunt o surpriză cât se poate de plăcută în ceea ce privește aparițiile editoriale și contribuie decisiv la înțelegerea realității complexe a jumătății de nord a Asiei și a estului și sud-estului european.
Sovietstan: o călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîstan și Uzbekistan de Erika Fatland
Editura: Paralela 45
Colecția: Arhivele realității
Traducerea: Irina-Marina Bortoi
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 464
ISBN: 978-973-47-3213-5
Cartea poate fi cumpărată de aici
Granița: o călătorie prin Coreea de Nord, China, Mongolia, Kazahstan, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, Belarus, Lituania, Polonia, Letonia, Estonia, Finlanda, Norvegia și Pasajul de Nord-Est de Erika Fatland
Editura: Paralela 45
Colecția: Arhivele realității
Traducerea: Irina-Marina Bortoi
Anul apariției: 2021
Nr. de pagini: 552
ISBN: 978-973-47-3389-7
