Miruna Vlada este poetă, cel mai recent volum semnat de ea fiind PREMATUR (Editura Cartier). O prezență vizibilă în spațiul public, o voce distinctă care nu lasă indiferentă audiența. Am profide participarea ei la evenimentele din cadrul FILIT 2021 ca să aflu mai multe despre ce reprezintă poezia pentru ea. Un interviu foarte personal(izat), care m-a scos de multe ori din zona de confort, dar care m-a făcut să rămân și mai mult într-un spațiu al metaforei, care-mi este din ce în ce mai necesar.
Credit foto: FILIT
***
Patru volume de poezie: ce s-a schimbat de la un volum la celălalt?
Acum eu văd cel mai bine arcul de timp, de la Poemextrauterine la Prematur. Cumva, prin Prematur, mai ales prin prima secțiune, care amintește de primul volum – Manifestul extrauterin – mi-am văzut dimensiunea de adolescență, adolescența perpetuă. Adolescența în faza ei de intensitate negativă, pentru că există desigur și partea de intensitate frumoasă, de vise și toate celelalte. Dar cred că am plonjat mai degrabă în partea de negativism, de încercare de înțelegere a corpului, de formare a sexualității, de punere sub semnul întrebării a sexualității. Senzația mea este că în Prematur am înțeles puțin mai mult poemele, mi-am înțeles debutul cu Poemextrauterine, am înțeles de ce am scris poezie atunci, cu o frenezie greu de explicat. Deși eram imaginea aceea de adolescentă tocilară, cu ochelari, cu participări la olimpiade de română etc., cu toate acestea în poezie eram foarte diferită, foloseam un limbaj frust, iar cei din jurul meu erau oripilați de acel alter ego al poeziei. Multă vreme mi s-a părut că e vorba de o scindare, care la mine s-a reflectat și în partea de pseudonim literar, Miruna Vlada este un pseudonim. Acum, am două identități diferite, cea publică, de la facultate și cea literară și pot să spun că acum an început să înțeleg mult mai bine de ce acel debut a fost, de ce simțeam atunci ce simțeam. N-aș spune neapărat că e vorba de un proces de maturitate, într-un fel e chiar contra, de aceea m-a fascinat cuvântul prematur. Dincolo de referința la naștere, mai degrabă referința la etimologia cuvântului, dinainte de maturitate, e un fel de declarație de război maturității și de hotărâre de a rămâne în prematuritate, de a refuza maturitatea, poate că și pe baza unor clișee a ceea ce înseamnă maturitatea, dar asta simt, că între cei aproape 17 ani de la debut și până la Prematur cam asta s-a întâmplat cu vârstele mele și cu vârstele poeziei.
Apropo de vârste, există un fir roșu în jurul căruia se construiește personalitatea scriitoarei, dar pe de altă parte cred că poezia a fost salvatoare, pentru că revolta s-a consumat în spațiul literar, ceea ce cred că a salvat persoanele din jur…
… pe toate, sau a condamnat pe altele! 🙂
Pe de altă parte, cred că e cea mai pașnică formă de rezolvare a conflictului cu propria ta persoană.
Depinde în ce sens; dacă vorbim în sensul material, de a nu-ți face ție sau altora rău fizic sau emoțional, aparent poate că da. Dar în cazul meu poezia a însemnat și foarte multă retraumatizare, tocmai angajarea în acele comportamente care nu numai că nu te duc la vindecare, ci care-ți adâncesc partea de boală. Am un vers în Poemextrauterine pe care l-am simțit că revine foarte acut și în Prematur, pe ideea de „refuz vindecarea”, cuvintele mă țin departe de vindecare. Probabil că paradoxul și ceea ce produce adicția mea față de poezie, așa cum mă simt acum, e tocmai tensiunea asta între plonjarea în stările care-ți fac rău, dar și înțelepciunea, iluminarea și alte elemente pe care ele ți le produc. Nu e doar retraumatizare, probabil că asta ar duce către deteriorarea stării psihice, către zona de patologie. În cazul meu, așa-zisa patologie pe care o asociez cu poezia vine la pachet și cu mult mai multă profunzime și cu niște instrumente de sondare a sufletului care-ți dau și putere. Eu scriu de mai mulți ani la un roman, pe care nu-l mai termin, mă simt incapabilă la partea de scris proză și am decis să scot volumul acesta, Prematur, chiar dacă n-a apărut cel de proză, pentru că în momentul în care am revenit la poezie am avut senzația de împuternicire, mi-a dat o stare de control și de forță, deși conținutul poemelor nu e deloc despre forță, din contra, e foarte multă vulnerabilizare. Dar cred că cele două vin la pachet împreună.
Din punctul acesta de vedere, am putea lua Prematur, apropo de pre-, ca un fel de pauză de creație de la roman, ca un fel de pas înapoi, de schimbare de perspectivă. Când și cum decizi să aduni poemele într-un volum?
Cred că la celelalte cărți lucrurile s-au întâmplat total diferit. Poate că cel mai diferit s-a întâmplat și mai metodic a fost la Pauza dintre vene și la Bosnia. Partaj, pentru că ambele veneau după o acumulare de scris poeme, când mi-am spus „A venit momentul să mai scot o carte!”. Bosnia. Partaj am scris-o la aproape un an după ce am revenit din Bosnia, deci experiența îmi era deja sedimentată și atunci s-a coagulat. În cazul Poemextrauterine, având în vedere că am avut un debut la 18 ani, destul de rapid și de prematur, la propriu, pentru unii, a venit și ca o nevoie foarte personală. Eu atunci am avut niște probleme medicale, am stat la pat și am folosit poezia, la propriu, ca o formă de a mă pune pe picioare, ceea ce e și în cazul Prematur. Anul trecut am făcut o formă gravă de covid, am stat în spital trei săptămâni și spaima rece a morții, pe care am simțit-o m-a electrizat foarte mult în acest sens. Aveam câteva poeme, am revenit acasă în noiembrie și până în ianuarie a fost gata cartea. A fost o disperare la modul foarte exagerat, nu știam ce-o să se întâmple cu mine și voiam să apară cartea asta.
O dare de sens a suferinței!
Da, da, pentru că eu acum mă simt mult mai detașată și mi se pare cam ciudat, mă întreb oare de ce m-am grăbit atât de mult? Acum, că spui tu, încep și eu să să-mi dau seama, cred că simțeam foarte mult nevoia să mă detașez de frustrarea romanului și să simt, pentru că oricum poezia îmi dă sens și mă face să mă simt mai în control și să scap de partea de nesiguranță. Dar a fost, cu siguranță, și revenirea la starea de pacientă, de apropiere de moarte.
E aici un soi de ciclicitate. Tu până acum ai trecut printr-un ciclu al suferinței complet, l-ai ars complet, care s-a soldat cu apariția unei cărți. Fiecare suferință sedimentează un plus de cunoaștere, aduce forță creativă. Asta mi-aduce aminte de Angela Marinescu, una dintre poetele mele preferate.
Și care a avut un rol foarte important în debutul meu. Ea a acceptat să-mi scrie postfața [la cartea de debut], cuvântul ei a contat enorm, m-a auzit la un concurs școlar și a venit la mine după lectură și mi-a spus „Tu ești o poetă extraordinară! Cum poți să scrii așa?”. Iar vorbele acestea veneau de la o poetă pe care abia o descopeream atunci, dar pe care deja o respectam foarte mult! De aceea au contat foarte mult pentru mine cuvintele ei! Am cultivat o prietenie și o apropiere cu ea, sigur, în măsura în care personalitățile noastre cu asperități au putut să o păstreze, dar de-a lungul anilor am fost foarte apropiate și mi-am dat seama că suntem îngemănate, dincolo de influențele în poezie (în poezia mea cu siguranță, am lăsat să se vadă și influența ei), dar ne aseamănă foarte mult asocierea aceasta între boală și poezie.
Trei poete sau poeți care ar spune ceva despre tine. Prima este Angela Marinescu!
Da, da, cu siguranță!
Altcineva?
Nora Iuga. Ea, de asemenea a avut un rol. Deși ea este și prozatoare, stilul ei de a scrie poezie este diferit, dar personalitatea ei este una diferită și deși ele două (n.m.: Angela Marinescu și Nora Iuga) nu se înțeleg grozav și sunt foarte diferite ca scriitoare, mulți dintre cei care le apreciază, le apreciază împreună. Asta mi s-a întâmplat și mie. De la Nora îmi place foarte mult toată exuberanța și toată pasiunea pentru viață și pentru literatură m-au blocat tot timpul în admirație.
A treia poetă cu siguranță este Elena Vlădăreanu, din cele din generația mea. Am cunoscut-o când eram în liceu, prin clasa a X-a, cu ea am avut un magnetism personal, m-a vizitat și la spital când eram bolnavă. Am rămas foarte apropiate de-a lungul timpului, în toate etapele vieții prin care am trecut și o consider un fel de mentor, nu știu dacă neapărat și în poezie. Multe și din proiectele ei literare se regăsesc, într-o formă sau alta, și la mine, poate că a fost la nivelul subconștientului. Știu că la un moment dat cineva chiar spunea despre mine că (bine, în sens malițios, dar care mi s-a părut interesant) mi-am ales acest pseudonim literar (Miruna Vlada) ca să fac trimitere la ea și să semăn cu ea, inclusiv la nume. Adevărul este că la toate festivalurile și evenimentele literare noi două nimerim una după cealaltă, din pricina numelui, dar mi se pare a fi mai degrabă o anecdotă. Dar dincolo de toate acestea, Elena Vlădăreanu înseamnă foarte mult pentru mine ca om, dar și pentru scrisul meu.
Trei calități care te-au încurcat în viața de scriitoare.
Pragmatismul, un aparent pragmatism. Pentru că am două profesii, activez public în două roluri, mi se pare că m-a făcut să fiu privită uneori în lumea literară ușor inadecvată, nefiind complet conectată la viața culturală, poate mai mult în ultimii ani; la fel, în mediul academic sau în cel ce cercetare sunt privită cu un ochi sceptic – a, ea e aia cu poezia, cu literatura -, nefiind luată în serios.
Naivitatea. În a-mi alege proiectele pe care să mă concentrez. Uneori, am senzația că mă consum în niște proiecte care poate că nu merită și n-am capacitatea de a le distinge.
Autenticitatea dusă la extrem, care de la un punct încolo începe să-mi facă rău.
Trei scrisori pe care le-ai trimite anonim.
Două le-am trimis deja, în Prematur, la mama și la tata. Aș putea spune că a treia este pentru soțul meu, căruia îi este dedicată toată cartea. Deci, aș putea spune că Prematur conține aceste scrisori.
Cei trei se întâlnesc acolo, în Prematur, într-un soi de spațiu interstițial. Crezi că dialogul celor trei este fertil pentru tine, ca scriitoare?
Nu știu dacă este neapărat fertil. Nu știu cât ei ca persoane, cât fantomele lor, proiecțiile lor aveau nevoie de o îmblânzire și văd scrisorile acestea ca pe o formă de îmblânzire ale acestor proiecții.
Contează editura la care publici?
Aș fi foarte ipocrită să spun că nu. Am avut norocul să public la Editura Paralela 45 chiar de la debut, care era o editură recunoscută și atunci, chiar dacă majoritatea publicau poezie la Vinea, dar pentru mine a contat totuși ideea de a fi în librării, de a fi o editură cunoscută, de a avea un redactor de carte, l-am avut redactor de carte pe Gheorghe Crăciun (Dumnezeu să-l ierte!), ceea ce nu era de ici, de colo și a contat foarte mult. Pe de altă parte, într-o piață literară ca a noastră, atât de limitată și cu atât de puțini cititori, ideea de a spune că te orientezi către o editură mai vizibilă nu prea se justifică din punct de vedere comercial. Nu e ca și când, cu adevărat, ai avea de câștigat enorm ca vizibilitate sau ca număr de vânzări, dacă alegi o editură sau alta. Dar, într-adevăr, sunt atentă ca editura cu care mă asociez să fie o editură importantă.
Eu anul acesta am citit foarte multă poezie, cred că am ajuns într-un punct în care am ajuns să accept poezia. Au apărut foarte multe volume noi, debuturi foarte multe, nu reeditări, ceea ce este fantastic. Foarte consistente aceste apariții. E un câștig al pandemiei, eu așa cred.
Uneori eu văd pandemia ca fiind corelată acestui fenomen, dar și multor altora. Ea a catalizat niște procese, nu cred că ea a cauzat procesele acelea.
Ai scrie un volum despre pandemie?
Nu, nu, mi-ar fi groază, văd că multă lume a scris deja despre ea. Plus că nu s-a terminat, pare că e un proces aproape nedefinit și atunci e ca și cum ai scrie despre furtună, dar tu ești în mijlocul ei.
„Câștigătoarele premiilor Sofia Nădejde 2021 pentru literatura scrisă de femei! Cam cele mai serioase premii de literatură de la noi din acest moment. Volumul Alwarda l-am citit magnetizată și recitit de câteva ori și mă bucur enorm că a câștigat la poezie. Nu am urmă de resentiment că nu am fost nominalizată, cu Ruxandra Novac și Angela Marinescu pe listă. N-am nicio secundă iluzia că aș putea avea vreodată forța și frumusețea lor în a scrie poezie.
Romanul Fragil îl am pe noptieră și acum chiar o să mă preocup să îl citesc că sunt tare curioasă de acest debut în proză foarte lăudat.” Ce înseamnă pentru tine Premiile Sofia Nădejde?
Eu nu le văd ca pe un premiu feminist. Având în vedere că vorbim despre o lume literară atât de scindată și de provincială, ca cea din România, vreau să ne raportăm la realitate și nu la nu știu ce ficțiune; pentru lumea noastră literară nu este încă un premiu, ci un premiu extrem de profesionist organizat, despre asta trebuie să vorbim. Cu niște criterii, cu niște critici literari diverși, care se schimbă de la an la an, nu poți să spui că nu există elementul de program, dar el este mai mult decât benefic. Cred că sunt niște premii care au rolul să problematizeze, să spună „Tu câte scriitoare ai citit în ultimii ani?”, „Anul acesta ce carte scrisă de o scriitoare ai deschis?” Despre asta este vorba, despre a iniția un dialog, nu e ca și când cine a luat Premiul Sofia Nădejde gata, de mâine va fi aclamat în fața Arenei Naționale. Cred că sunt niște premii binevenite și care aduc sănătate vieții noastre literare, tocmai prin problematizare. E vorba de a pune reflectorul și pe femei, tocmai când reflectorul ăla a fost stins atâta timp! De a le da forță și vizibilitate publică. Ani la rând, Premiile Uniunii Scriitorilor au fost dominate de bărbați, și în juriu, dar și la premianți, femeile au fost prezențe exotice.
Cum ai răspunde unei agresivități venită pe această filieră?
Adolescentă fiind, eram radicală și la nivel de reacție. Am crescut în Cenaclul Euridice, condus de Marin Mincu, un fel de scenă a lumii culturale, cu ce are ea mai bun și mai rău. Consider un mare privilegiu faptul că am luat parte la acel fenomen cultural, m-a format intelectual foarte mult, dar mi-aduc aminte că atunci când se făceau anumite afirmații cu tentă misogină imediat reacționam, iar Marin Mincu oferea spațiu de dezbatere intensă. Acum am început să devin mai selectivă cu reacțiile, în ideea că nu-mi dau seama în cazul unor scriitori, bărbați cărora le lipsește instrumentarul social, politic de a înțelege problemele lumii actuale și de înțelege propria misoginie și discriminare, ar fi inutilă o discuție, ca și cu trolii pe facebook. Dar, sincer, mi se pare extrem de trist ca tu să fii atât de ignorant în secolul XXI, încât să vii cu argumente de tip Papahagi pe care să le aplici în literatură. Acest conservatorism total inadecvat secolului XXI și a problemelor societății noastre, unde problemele femeilor noastre sunt discutate cu totul și cu totul altfel de cum erau discutate în secolul XIX nu arată decât o ignoranță pe care eu nu pot să o compensez într-o discuție. Unui astfel de misogin să-i arăt că greșește nu cred că-i fac neapărat un serviciu. Uneori, însă, mai ales în spațiul universitar, simt nevoia să reacționez sau le îndemn pe studente să reacționeze pentru a taxa misoginia, tocmai pentru că a sta cu mâna în sân și a nu reacționa înseamnă a perpetua misoginia într-un mod foarte nociv. Tot timpul le-am povestit studentelor mele despre un examen oral, la care profesorul, o somitate, folosea tot felul de adjective, total nepotrivite, pozitive și negative, de la proastă la frumoasă, frumușică, gagică, toate în cadrul examinării, așa se adresa studentelor, iar faptul că am reacționat a dus la penalizarea mea; la final, când am ieșit din sală trântind ușa i-am spus că mi-ar fi fost jenă să am nota 10 la un asemenea examen. La ce-a dus conflictul? Lui i s-a luat apărarea în consiliul facultății, iar eu eram considerată o exagerată, dar el a povestit incidentul următoarelor generații; simplul fapt că a povestit despre asta mă gândesc că a avut un efect asupra studenților, mă gândesc că poate câteva din acele studente s-au gândit să reacționeze și ele la fel. Deci, în mediul universitar, în anumite contexte, sau pe stradă, dacă văd o situație violentă, acolo mi se pare absolut să reacționez.
Dacă n-ai fi scris, ce-ai fi făcut?
Cred că mi-aș fi făcut foarte mult rău fizic! Oricum, îmi fac mult rău fizic, am probleme de alimentație care intră în zona de adicție și de autovătămare, dar cred că zona de adicție m-ar fi prins foarte tare: alcool, droguri etc.
Nu te vezi făcând altceva? O altă artă sau un sport?
O altă rețetă de vătămare creatoare, cum am zis? Cu una taie, cu una pansează! 🙂 Sport, în niciun caz! Cred că undeva în mine era partea regizorală, pe care încă n-o elimin, ideea de a face regie de teatru.
Trei cuvinte care te-ar descrie perfect!
Perfect nu m-ar descrie niciunul! Verde, culoarea mea preferată și mă definește foarte mult. Tandem, mai nou, care e un cuvânt care a intrat în vocabularul meu după ce l-am cunoscut pe soțul meu și mi se pare că îl și ne definește foarte mult și-mi place și cum sună. Al treilea cuvânt ar fi introspecție!
Poezia e cea mai bună cale de introspecție!
Dar și cea mai dureroasă!
Da, e cu metastaze acolo. Dar, pe de altă parte e și cea mai bună cale de aruncare în lume.
Mă bucur că ai spus despre introspecție ca fiind un proces în cooperare, pare o contradicție, pentru că suntem obișnuiți să credem că introspecția e responsabilitatea ta, e o acțiune a sinelui, dar e o acțiune a sinelui care trece prin celălalt și e o definiție foarte bună a tipului de poezie în care cred. În Prematur am simțit foarte mult asta. E o carte pe care am scris-o gândindu-mă foarte mult la alte femei, și la femeile din mine, dar și la alte femei, străine de mine, unele din ele, ca un bumerang, mi-au transmis asta. Pe instagram, în diferite momente, am primit tot felul de mesaje: poemul ăla, cuvintele alea, volumul acesta m-au ajutat să, m-au făcut să mă gândesc la… Cred că e acesta este maximul de sens pe care ți-l dă poezia, dincolo de premii.
Următoarea carte va fi romanul?
Da, da, sper! Anticoncepțional, care este pe turnantă deja, cam 80% gata. Trebuie să fac puțină ordine, am 400 de pagini pe care trebuie să le transform într-un roman. Sunt aluviuni de text care trebuie să ajungă un roman.
