Când minunile nu sunt foarte spectaculoase, într-o lume a păcatelor de tot felul și de toate mărimile

De o claritate cinematografic-hipnotizatoare, al doilea roman al lui Mihail Victus te-ar putea trimite cu gândul la „Jagten”, filmul danez multipremiat (de pe Wikipedia: „Într-un orașel danez de provincie, Lucas, educator de grădiniță, interpretat de Mads Mikkelsen, este suspectat pe nedrept de pedofilie. Aproape întreaga comunitate se întoarce violent împotriva lui, Lucas devine un proscris și experimentează diverse forme ale calvarului social.”), propunerea noastră pentru interpretarea lui Horia, profesor de istorie, dar și suplinitor de educație fizică la un liceu din Giurgiu, acuzat de hărțuire sexuală de către o elevă (o Salomee sui generis, așa, de cartier de oraș de provincie), fiind Edward Norton, tânărul Norton din „Primal Fear”…

Evident, este o propunere fantezistă, așa, de început de recomandare de carte (bine gândită, bine scrisă; cartea, nu cronica!), deoarece personajul din „Primal…” este dezvăluit în final de film clar ca un diabolic, pe când personajului lui Victus (mai în vârstă decât cel din film!) i se păstrează aura de… posibil „prădător sexual” ori măcar vicios cu slăbiciuni pentru Lolite („apare” cartea lui Nabokov, așa, aproape din neatenție, în paginile cărții, când se face curat printr-un apartament! Ca și fotografiile cu femei goale prin culegeri de matematică, manuale ș.a.m.d. de prin adolescența lui Horia! Spre disperarea habotnică a tatălui…), descoperirea unui element vestimentar (vedeți, nu sunt spoilere evidente!) la aceeași curățenie sugerând ceva, ceva, dar naratoarea, Irina, sora lui Horia, este prea orbită de dragostea frățească sau refuză să dezvolte firul roșu desprins din țesătura textuală, „cu ornamente de flori” (p.246), cartea, mai degrabă o nuvelă, surprinzând „o felie de societate românească… tradițională”, de un bigotism și o ipocrizie monumentale, Mihail Victus propunând atenției, parțial, o alternativă („tatonând un fundal de literatură queer”, scrie prefațatoarea Ioana Hodârnău!), o altă Românie, cea a cartierelor rezidențiale unde, desigur, pot ajunge ecouri ale celorlalte Românii, din trecutul apropiat sau cel profund, analizat, de pildă, de un Neagu Djuvara, la care se bate apropo elegant tot spre final…

Tot cu eleganță mai mult se sugerează decât se relatează despre legătura deloc bolnăvicioasă dintre Irina și Tania (oare de ce s-a numit acel film „Legături bolnăvicioase”? N-am citit cartea Ceciliei Ștefănescu!), o relație „sănătoasă”, radiind calm, fericire, bună stare, echilibru emoțional ș.a.m.d. (de remarcat „vocea feminină” a naratoarei, tur de forță pentru un scriitor bărbat (aici cred că deja am căzut în capcana unor polemici de… gen, sic!), amintindu-mi de discursul personajului feminin principal din „Vânzătorul de margarete” de Octavian Miclescu, din proiectul IV Romane), universul aproape paralel sugerat cu care este „binecuvântată” Irina amintind de „Truman Show”:

„Înaintam încet pe străzile perfecte și printre casele fără garduri. De multe ori când treceam prin cartier mă simțeam ca un personaj din filmul cu Jim Carrey, cel în care trăiește într-un oraș fals, doar că în cazul meu nu se punea problema trezirii la realitate, mă simțeam ca unul dintre cei desemnați să interpreteze un rol. În momentele acelea mă năpădea tristețea și încercam să o ascund. Sunt fericită și recunoscătoare, mi-am repetat, să nu-mi fie jenă că sunt fericită, o merit. Așa cum o merită și Horia…” (pp.35-36)

Înrudit, cât de cât, măcar prin tema bigotismului, cu „Spovedanie la Tanacu”, romanul ascunde, dar și dezvăluie „două evenimente” care i-au apropiat pe cei doi frați, Irina, cu un an mai mare, și Horia: un abuz sexual care ar fi putut fi mai grav, din partea unei rude (oribil personaj, n-aș vrea să-l văd pe Vlad Ivanov în rol; trebuie să mai fie și Moș Crăciun omul ăsta!) în trecut, și menționata acuzare, în prezentul narațiunii. Irina face tot posibilul pentru a-și dezvinovăți fratele, prilej de a prezenta în discursul său interior și acele amintiri din trecut, multe fericite, precum acele episoade de la scăldat (petrecute într-o comună din vecinătatea Bucureștiului), de un subtil și… imposibil erotism incestuos.

Difuziunea și infuzia răului, în conexiunile sale cu erotismul și patologia sexuală, cu grade diferite de gravitate (oare?), este, de fapt, tema principală. Dar Răul nu este, nu a fost și nu va fi o chestiune simplă, marea iscusință a scriitorului constând tocmai în această schițare, una dintre concluziile Ioanei Hodârnău fiind: „Nu există răspunsuri și soluționări în acest roman, există doar chestionări ale abisalității individului, ale forței experiențelor vieții subconștiente.”

Rămâne poate prea puțin dezvoltată relația dintre aproape enigmaticul domn Gabriel Teodorovici și Irina (aceasta, dintr-un soi de filantropie -„Ce om sănătos ar renunța la o carieră respectată și foarte bine plătită de analist financiar, pentru ase face asistent social?”, p.41, era angajată a unei agenții care îngrijea bătrâni), vârsta foarte înaintată a domnului (aproximativ 90 de ani), nelăsând loc la prea multe speculații care ar fi ținut de alt fel de… patologie (exagerez aici!), apropiată celei amintite mai sus! Dar construcția personajului masculin, cartea chiar încheindu-se cu un dans care ne aduce aminte de celebrul tango din „Parfum de femeie”, în care Gabriel dansează cu Irina (ea cu un picior în ghips), îl face într-adevăr foarte interesant, amintind, poate, puțin de Sergiu Celibidache: fusese o vedetă culturală a protipendadei vechiului regim, un compozitor talentat, decorat. Dar, din cine știe ce motive (meta)fizice, nu prea era împăcat cu trecutul, gloria sa, realizările sale artistice.

Și aici ajungem la firul de aur (nu aurul mulțimilor!) al Frumuseții (Existenței), pe care Mihail Victus îl strecoară ca un experimentat artist plastic (bine, poate este… trama!), oarecum în surdină, pentru cunoscători, dacă vreți, încă de la realizarea copertei, un colaj după personaje ale lui Egon Schiele (prieten cu Klimt, amândoi pasionați de nuduri și erotism, Klimt folosind și la propriu aur în realizarea operelor sale), Schiele fiind la rândul său acuzat de corupere de minori (și, în treacăt spus, a murit din pricina gripei spaniole), dar, desigur, nu despre frumusețea banală, banalizată, asociată cu o variantă a viciului (ducând chiar la vicierea ei), e vorba aici…

Ci despre Frumusețea care Învinge, prin iubire (poate ținându-se de mână cu Nostalgia), detașare (umoristică, câteodată), prin strălucirea aceea eternă a neprihănirii (chiar dacă este vorba și despre prihănire, după cum am precizat mai sus), pe care ochii minții o pot vedea sau nu, ca și ochii ceilalți – nu întâmplător ultima parte a cărții are ca moto aceste versete din Ioan (9:21): „Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii, nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l privește.”

Pentru… ne-văzători, este vorba despre una dintre minunile realizate de către Hristos: vindecarea de orbire a unuia născut fără vedere, minunea fiind întâmpinată cu scepticism de către farisei. Este un fel de happy end sugerat. Bref, pe lângă Horia a cam trecut un glonț, fratele, că vrem sau nu să… vedem, poate răsufla ușurat, împreună cu sora sa, cu vanitatea sa simpatică, de mamă-soră, care a reușit să-și ierte părinții (altă scenă antologică!), orbirile noastre sunt, în concluzie, doar parțiale, pandemia lui Saramago nu a avut loc încă, nu toate păcatele pot fi… mortale, Răul mai poate fi și învins sau măcar noi nu putem fi învinși definitiv de către el, iertarea are valoarea ei terapeutică și frumusețea ei…

Da, despre toate acestea și cu siguranță despre multe altele este vorba în „Toate păcatele noastre”, un roman scris oarecum și ca un omagiu pentru epoca… renăscută a vinilului, o epocă cu… păcatele ei (și… religia ei!), care, iată, pot fi iertate (dacă nu sunt prea grave, sic!). Dar, desigur, până la adevărata Înviere mai trebuie scrise cărți despre cum adevărata Frumusețe (și a omului) poate salva ceea ce este de salvat…

Vorba unuia dintre cântecele din „Encanto”, film văzut imediat după lectura cărții lui Victus:

The miracle is not some magic that you’ve got

The miracle is you, not some gift, just you

The miracle is you

All of you, all of you

Noi trebuie să avem grijă ca păcatele noastre să nu ne învingă minunile ce putem fi!

Mda, o carte cu care se poate dansa la final… Ceea ce este o (altă) mică minune!

Toate păcatele noastre de Mihail Victus