Hamlet, Teatrul, praxisul Adevărului

Ne întâlnim mult mai frecvent cu Hamlet decât am crede. De fapt, Hamlet ne caută cu înfrigurare. În fiecare zi suntem mai mult sau mai puțin fideli nouă înșine, în fiecare clipă gândul și fapta ne amenință cu dezacordul și se îndepărtează atât de mult de cuvintele noastre.

Trăim vremuri de mare dezbinare, noi între noi, noi cu noi.

În Teatru și ritual, Grotowski semnala această boală a civilizației care este pluralitatea credințelor, faptul că nu mai avem un sistem unitar de valori, fiecare comunitate tradițională și fiecare om a devenit un turn Babel, lepădându-se de credință sau de filosofie. Și prințul Mîșkin spunea ceva similar:

„…oamenii de atunci (…) nu seamănă deloc cu cei de azi; (…) Oamenii de pe vremuri n-aveau, ca să spun așa, decât o singură idee; acum, oamenii sunt mai nervoși, mai evoluați, mai sensibili, profesează două sau trei idei deodată. Omul de azi e mai multilateral și, te asigur, tocmai asta îl împiedică să fie dintr-o bucată, cum erau oamenii de atunci…” (Dostoievski, Idiotul, RAO, 2001, pp. 651‒652).

Hamlet are o singură idee, un singur instinct: voința de a dezvălui adevărul, de a rămâne credincios părintelui său, care i se înfățișează ca duh și-i cere să nu facă din patul regesc al Danemarcei culcuș pentru desfrâu incestuos, dar ‒ și aici începe să existe Hamlet, omul sfâșiat, predestinat jertfei de sine ‒ fără a-și mânji sufletul și mintea.

Întoarcem cuțitul în rană, chemându-l la festinul adevărului și pe Epictet cu sarea numai bună de presărat peste această rană a vorbelor goale:

„cei mai mulți dintre cei ce se dau filozofi, sunt cam de tipul acesta – ‹Lipsiți de fapte, și plini de vorbe.›” (Epictet, Manualul, Minerva, 1977, p. 62)

HAMLET în regia lui Gábor Tompa, cu Miklós Vecsei H. ca artist invitat în rolul titular, a fost o experiență frapantă, salutară și, îndrăznesc să spun ‒ ca absolvent de filosofie, făcând așadar inevitabil parte din gașca Wittenberg ‒ extatică. Hamlet își pune mama să-și joace propriul rol, acela de proaspătă văduvă devenită nevasta cumnatului regicid, iar pe acesta din urmă, unchiul său, rolul tatălui ucis. Cât despre Hamlet, el așa crede de cuviință: să joace rolul criminalului.

Hamlet comite un act programatic, înfățișându-ne teatrul ca maieutică și ca practică a adevărului. A spune adevărul este temeritatea supremă, pentru care trebuie să-ți dai viața. Hamlet nu poate nici să alerge pe banda stricată a prezentului ca mama sa, fugind de infamul trecutul apropiat, aruncându-se în brațele desfrâului, nici să danseze cu gingășie pe muzica speranțelor fragede precum Ofelia. Hamlet se baricadează într-o bibliotecă miniaturală, înfășurată în bandă izolatoare. Nu treceți! De câte ori trecem dincolo de limitele noastre, de câte ori trecem pe sub eșafodajul de plastic, în loc să-l distrugem și să mergem tot înainte?). În acest refugiu și în toată Danemarca cea putredă, Hamlet este în permanență asaltat de semenii săi, ahtiați după bani, putere și toate cele ce nu sunt decât țărână. Dar faptul cel mai surprinzător e că acest Hamlet nu e deloc incisiv, nu vrea să fie răsunător, nu caută să ne asurzească și să ne uimească, iar vorbele sale cu tâlc sunt taman ceea ce sunt: adevărul pus pe scenă, menit să ne deschidă ochii, adevărul care ne cheamă să-i bem apa vie.

Ne raportăm implicit la alți Hamleți de o factură diferită, văzuți pe alte scene sau imaginați doar. Însă acest Hamlet jucat de Miklós Vecsei H. poartă o lumină aparte, desigur necruțătoare, căci e lumina adevărului, dar totodată o lumină caldă, umană, în care ne citim deopotrivă eșecurile și litera moartă, dar și măreția și spiritul.

Spectacolul mi-a evocat un fragment din Jurnalul intim al lui Unamuno:

„Litera ucide, spiritul dă viață. Și spiritul nu este sensul, pentru că sensul nu e decât rațiunea, iar spiritul este adevărul.” (Miguel de Unamuno, Jurnal intim, Polirom, 2007, p. 51)

Hamlet trebuie să moară pentru adevăr, el se sacrifică pentru a deveni adevărul socotit literă moartă pentru potrivnicii săi. Omul becisnic, hărăzit să nu lase în urma sa decât țărână, nu e decât un mort viu, un craniu gigantic complet gol pe dinăuntru, incapabil să-și râdă de propriul rânjet, lipsit de hazul bietului Yorick.

Acest Hamlet născut în data de 3 decembrie 2021 pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj este negreșit o ființă omenească în carne gânditoare și oase surâzătoare, și nicidecum un personaj, un ventriloc resuscitat prin mijloace artificiale de dragul Marelui Will.

Slavă Cerului că există Teatrul, ca să trăim luând aminte că sunt lucruri în cer și pe pământ pe care merită să încercăm să ni le închipuim.

HAMLET – Teatrul Maghiar de Stat Cluj