Când „Viața e doar un indiciu”… sau ceremonialul debutului liric

Sobrietatea și solemnitatea moto-ului care deschide cartea, „Cei vii știu că vor muri,/ dar cei morți nu știu nimic/ și parte de răsplată nu mai au,/ căci numele lor a fost uitat.” (Eclesiastul 9:5) sunt cumva contrazise (dacă nu contrazicerea este complementaritatea Ființei, în general, a Ființei lirice în particular) de începutul propriu-zis, marcat de un ludic al metamorfozelor (primul poem chiar se numește „Metamorfoze matinale”). Dar „joaca” nu este (cumva) gratuită ( „Viața e până la urmă un joc, nu?”, p. 50), nici teribilistă (decât atât cât îi șade bine poemului și poetului la debut!, că doar nu are 47 de ani, cât Arghezi! Doar 29, ceea ce îmi provoacă amintiri frumoase!), discursul reușind să nu fie deloc comun, transfigurarea amintind, prin efort, de „Spuma zilelor” a lui Vian, ca să nu ne referim la Gellu Naum (nominalizat la pagina 16): „Am ajuns teferi înainte de mulgerea luminii/ la Marele Rift al Memoriei/ de unde obișnuiam să naufragiem vis-à-vis de vis/ ca o bisectoare în Ereignis/ verzi și mâncați de omizi somnivore/ când tu ai început să te fluturi crudă/ ca o desperechere de proră/ iar eu/ să secret cerneală.”

Evident, Ereignisul acela te poate „faulta” la receptare, dar restul ni-l prezintă ca pe un seducător imagist, lumina și fluturarea dând coloristicii ceea ce este al ei, pentru un imaginar lacom de inedit, de neobișnuit!

Al treilea poem „Prim Alfa”, o carte de vizită, se dezlănțuie, dincolo de pauza de respirație din „Scrâșnirea pleoapelor”: „Mă numesc Adrian/ și mă tem de cuvinte ( n.n.: m-am gândit la unul dintre puștii din „Sunetul muzicii”, care zice: „Sunt Cutare și sunt incorigibil!”) fiindcă verbele nu obosesc/ domnule Mihăescu./ Existența mea/ este un portal excavat de fluturi tectonici/ datați în preistoria iubirii/ prin care se rostogolește de-o simultaneitate de ori/ existența mea ca un jeton filosofal/ ca un bombardament peste Taciturnul/ unde am încolăcită și femeia de care sunt atras/ cu o forță egală cu acea deportare din Paradis.// Cu ochii mari ca piloții de vânătoare/ pariam pe Mustang-urile ce arau cerul/ ca pe un hipodrom al foamei nou-nebotezate./ Îmi frecam sufletul de trup pentru a mă încălzi/ dormeam prin rezervoarele tancurilor/ eram dezbrăcați/ spălați în funinginea celor doi corbi/ târându-ne ca niște scarabei sub ninsoarea de confeti/ prin tranșeele contorsionate ale frunților/la inaugurarea eclipsei de creier…” (p.13, deloc o pagină cu ghinion!)

Picturalitatea sa (dacă tot vorbeam de lumină și culori, ale fluturilor ca o mică obsesie nevinovată) îmi este confirmată de aluziile la un Caravaggio, din același poem, unul dintre cele mai consistente, ca și de cele unsprezece uleiuri din poemul următor, unde formațiunea sa de psiholog punctează (și o înșiruire de deducții anticalofile, poate chiar ispitit auto-critic), dar și de cifrurile cromatice din „Mormântul prietenului necunoscut”. Ca să nu mai zic și de „nașterea prin cézanniană”, p.23, ori de aluzia la Giacometti (p.34), ori de poemul cu peneluri în care se inventează iubirea ( p.47).

În zorii epocii post-umanului (ce bine este să ne despărțim de noi înșine, nu?), tehnica are și ea ceva de spus: „Spectre umbreliforme se întretaierarhic/ spiralizând Pâlnia/ și mă opream la fiecare picătură/ și le plângeam electric.” – A zecea frecvență a cercului, p.18). Erotismul inevitabil (oh, tu, fluturare crudă!) suferă un proces de „lavinizare” (p.19) ori de „anda luizare” (p. 36), „ioanizare” altundeva, unde depresurizarea realității chiar există, aproape salvador dalian, ca să ne referim la un clasic… și nu gândim la jurnalul liric al unui nebun! Oricum, să vezi un carnaval pe omoplatul unui hău (feminin) ne amintește de ce mai este dorită mașinăria din Eternal sunshine of the spotless mind… Ori o altă mașinărie care să efectueze „transmutare în ruj și rimel” (p.32): „Îmi amintesc perfect eronat/ cum ne-am cunoscut întâmplător/ în inconștientul colectiv/ pe vremea când erai doar o pancartă publicitară/ mâzgălită de primul sărut./ Amândoi ne spălam iubirile/ în aceeași cochilie publică./ Ne-am ajutat mai mult din timiditate/ încât/ am ajuns să ne spălăm unul pe altul/ iubindu-ne.// Avem acum împreună/ suficiente împăcări fosilizate/ pentru două cochilii separate.”

Oricum, muzele de companie vor fi arse (p.37), autoportretul va conta mai mult (până la clipa fatală a descoperirii… Destinului): „Neînvins în turnirul păpușilor/ mă cațăr pe lasoul ombilical/ al păpușarului./ Mi-am văzut Călăuza/ de mână cu matrioșcele sale/ sigilate cu originile tuturor înfrângerilor./ Gemea ca o fecioară de fier/ fredonând primul cânt din Reauavestire:/ „Pe mine mă va exhuma iubirea/ ca-n prima zi a Facerii/ așa cum arde Troia pentru o femeie” (p.38)

Privirea asupra omenirii este o vânătoare (legală sau nu; poemului i se zicea „Braconajul adevărului”): „Aud sufletele cum schelălăie din oameni/ la aceste ziduri ale plângerii/ din care eclozează clarnevăzătorul ochi./ Toți ne umpleam de ochi ca de o râie/ orbirea rămasă/ o răzuiam de zid ca pe un loz/ mă bâzâiau stelele la nașterea prin cézanniană/ a golului echilateral/ spre care se îndreaptă caravanele vindecaților/ pentru începerea licitației.” (p.23)

Rezultă o anume tehnică (alta decât cea de mai sus amintită!), cea a „peretelui alb” (p.25): „Contrapunctul fertilizează exuvia:/ „Să nu convertești triunghiurile mele!”/ triangulează isihastul/ „Să nu rostești cuvintele mele!”/ rostește poetul/ „Să nu te atingi de ei!”/ legiferează Dumnezeu/ „Să nu te atingi de mine!”/ bifurcă femeia// și continuam să vorbesc prin ceilalți oameni.”

„Noli me tangere”, dar până când? De aceea este bun… ritualul, implicit invitația la el, orice fel de ritual ar fi: de vânătoare, de om, de mamut modern al fricilor noastre primitive, de arlechini (este un poem intitulat chiar „Vânătoarea de arlechini”), de cruci de prin cimitirul Săpânța: „Este absolut necesar ca totul să se dedubleze în râs./ Să existe o uniune mondială/ cu șapte râsete unice./ Fiecărui om să-i fie alocat un râs numeric personal/ fără de care nu va putea să râdă/ iar restul să moară de râs./ Să judecăm averea și statutul oamenilor/ după râsul lor./ Să luăm iubirea în râs/ și unde se poate să o substituim cu râsul/ să devină expresia unică/ pentru orice formă de trăire afectivă./ Este absolut necesar să râdem/ cât așteptăm în anticamera morții să fim ștampilați cu zodia plângerii.” (p.27)

Desigur, ca (aproape) orice carte de poezie, se poate spune că este vorba și de un jurnal liric (asumat undeva, unde unui text i se zice „Fracturi de jurnal: Îmblânzirea libertății”. Sau „șobolanul de castel”! ș.a.), esențializat parțial într-un elogiu adus… Potcovirii! Un prejudiciu convenabil!

Pentru orice Pegas! Potcovire pentru poetul care poate inventa un fel de altă definiție a Poeziei: „un prilej să ne împăcăm cu noi înșine/ în acest exil cu chirie/ unde viața e negativul/ ce developează pozitivul.” Iată o sintagmă care ar putea fi marcă înregistrată pentru mai mult decât promițătorul Adrian Mihăescu!

La umbra toboganului istoriei (p.33), Adrian Mihăescu dovedește că Poezia încă mai poate aduce ceva nou, chiar dacă, „urcând” precum copiii neastâmpărați pe tobogan direct, iar nu pe scări (torsionate, oricum), se mai poate uita de ce urci (p.38)… și pe toboganul Poeziei, unde, când o întâlnești pe preafrumoasă (p.41), te poți și descompune! „Prima iubire oricum o pierzi din oficiu!” (p.42)

Secretând nu numai cerneală, ci și o solidă cultură generală (vă lăsăm și plăcerea de găsi toate celelalte referințe, pe lângă faptul că aveam de-a face cu un doctor „în pragmatism”, care avea bici mitologia cu care îmblânzea realitatea, p.59), sugerează aproape cioranian /un Cioran mai suprarealist/ că „viața e doar un indiciu” (p.40)… și că în noi, în fiecare dintre noi este o persoană care ne locuiește mai frumos sau mai altfel, trimițându-ne poezii care pot fi ca niște scrisori rupte despre niște suprafețe care cred în adâncime!

Sau: „Levităm ca niște nuferi veștejiți de nerăbdare/ iar sub noi viermuiesc coridoarele cu manechine/ pentru autopsiile celor care nu știu încă să rănească.” (p.45) Sau: „Și iubirea își va relua ciclicitatea și vor veni/ alți oameni peste noi ce-și vor planta inimile/ la rădăcina gleznelor noastre și ne vor/ continua conversațiile.” (p.46) Sau, parcă prevestind evenimente demonstrative ale ultimelor zile: „…speranța e un magnet pe frigider/ suntem degajările ceainicului/ ce fierbe ura acestor lumi în travaliu/ și câtă iubire în noi/ de sub dărâmături unde căutăm supraviețuitori./ Mă cunoști?”

Acum cunoaștem ceva din Adrian Mihăescu, este un bun maestru de ceremonii ale liricului, pregătindu-ne de „Eterna despărțire” (p. 49), un superb poem pe care vă lăsăm să-l descoperiți singuri, singure sau, fiindcă tot se apropie Ziua cititului împreună (16 februarie), să-l iubiți… cum se cuvine! Chiar dacă se termină cu o extrădare! Ba, chiar va fi o surpriză precum cea de la Plevna, când s-au descoperit două redute (pardon, două eterne despărțiri!)!

Sau cu un experiment, deoarece mai este un poem (unde ispita filosoficului este mai puternică!), în care se scrie despre… cobaii care am putea fi, dar cobai care se pot sprijini în viziuni! (p. 53) Cobai care pot propovădui împerecherea fluturilor cu moliile (semn al lucidității receptării Frumuseții!), care pot scrijeli o rugăciune precum: „Învelește-ne pe toți în mantia Ta de sânge/ și orbii și surzii și hulitorii ca apoi/ călcâielor Tale să-ți cădem strigând aleluia/ Doamne Dumnezeul meu, sunt mântuit”.

și, după ce citești și „Arroyo”, mai că murmuri:

Volatilizare fericită, cicatrice a apelor!

Desigur, volumul acesta va fi „Un accident mai puțin mediatizat” (așa se numește penultimul poem din carte, dar acesta este destinul celor mai multe cărți de debut! Mai departe este, shakesperean, doar „Liniștea”, ultimul text: „Hărțuirea sângelui/ în matca de somn/ a lemnului.”), dar astfel de accidente fac bine, învie pofta de a te îndrăgosti, a te reîndrăgosti (și) de poezie!

Doar vine Dragobetele!

Dar nu va fi deloc ușor, după cum aflăm din poemul „Și ne iubeam într-un fel”: „Era o umezeală malignă în miezul găunos al nopții./ Îmbrățișam de nerăbdare o ciupercă/ ce semăna cu plânsul tău putred./ Aștept decizia să-și facă simțită anestezia/ ca un piercing în buza tăcerii/ să centrifugim în miezul zilei ca doi grăniceri/ sărutându-ne cu dinții noștri din sârmă ghimpată.” (p.62)

Adrian Mihăescu, Invitație la ritual