Lansată la Gaudeamus 2016, cartea de debut a Alinei Pavelescu transformă debutul într-o mai mult decât frumoasă realizare personală a autoarei; spun asta pentru că întregul roman pare a fi pornit de la un profund exercițiu de introspecție, cu rol de catalizator al relelor deprinderi și de îndreptare înspre orizonturi mai puțin întunecate a destinului acesteia.
Când vreau (știu sigur că o) să scriu despre o carte evit să citesc ceea ce s-a scris despre ea, dar privitor la „Moștenirea babei Stoltz” prea des mi-au trecut pe sub ochi regretele unora care s-au declarat neplăcut surprinși de lipsa dialogului; țin să le transmit acestora că lipsa unui dialog în acest caz face foarte mult bine; repeziciunea cu care povestește Alina Pavelescu întâmplările și faptele petrecute într-un sat de munte, undeva în anii de după 1990, ține loc de orice dialog. Se adaugă la toate acestea bogăția limbajului – rar mi-a fost dat să citesc un roman cu atât de multe cuvinte folosite și fără să obosească (știu că stăpânește foarte bine limba română și semantica cuvintelor, studiile ei de istorie și cercetarea continuă a vechilor documente istorice au dat naștere unei adevărate pasiuni pentru dezvoltarea unui vocabular al limbii cât mai bogat în conținut și sensuri), construcția unor personaje atât de comune, dar în același timp atât de singulare și o intrigă pe cât de banală, pe atât de atipic dezvoltată.
Psihanaliza, autopsihanaliza e miezul acțiunii; deci, aparent, n-ar trebui să avem de-a face cu foarte multă acțiune, ci doar cu lungi, prea lungi dialoguri cu Sinele, în speranța unei prea bune îndreptări; să citești și să nu crezi – nimic din toate acestea! Ironia devine cu adevărat o armă de foc în mâinile scriitoarei Alina Pavelescu, autoironia vine și ea la pachet, dimpreună cu realismul mult prea bine concretizat în fapte pline de ridicol. Și are dreptate scriitoarea să ia în râs toate cărțile de așa-zisă autodezvoltare, pentru că, nu știu cum se face, dar acestea cad fix în mâna cui nu trebuie și produc pagube greu de îndepărtat nu doar individului în cauză, cât mai ales comunității din care acesta face parte.
Acțiunea se petrece într-un sat de munte, sat decis să încremenească din punct de vedere istoric, loc unde oamenii țin să-și conserve vechile obiceiuri (inclusiv pe cele mai puțin „ortodoxe” – mersul regulat la crâșmă, de exemplu) și schimbările sunt greu de provocat/schimbat. Pare că 1989 n-a schimbat prea multe pe aici, ci doar a adus niscaiva venetici, în speță baba Stoltz. Intriga e dată de o banală poveste de dragoste între Dobitoc și ea, secretara de primărie; banală ar fi relația asta, dar… nu e, pentru că e doar în închipuirea ei.
„[…. Înțelegeți ce vreau să zic? Pentru o maniacă fantasmagoric îndrăgostită, bărbatul viselor ei nu e niciodată boțit, transpirat, ciufulit, nespălat pe față, bronzat ca tractoriștii, pe scurt, bărbat în carne și oase, ci un Atlas cu program non-stop, purtând pe umeri toată greutatea poveștilor cu care se adoarme ea pe sine. Din urdorile și scuipații existenței lui prozaice își gătește ea hrana spirituală. Din cojile și zațul tribulațiilor lui cotidiene își fabrică ea mitul fondator. În umbra anonimatului lui – sau, la nevoie, a faimei lui dubioase – își clădește ea stima de sine. Și pe toate astea le face cu conștiința permanentă că delicatul ei proces de creație dă peste cap întreaga ordine a universului, astfel încât între ea și Laika e limpede ca lumina din fotografie cine e, în acel moment, ființa superioară.]”
Dar faptul că dragostea neîmpărtășită se consumă fix doar în mintea naratoarei nu impietează cu nimic asupra acțiunii romanului; succesiunea fazelor unei relații de dragoste, de la focul începutului, trecând prin faza de platou și ajungând la un deznodământ mai mult decât „tragic” însoțește cu aceeași rapiditate succesiunea acțiunilor ce agită satul. E ca și cum ne-am așeza în fața televizorului și timp de o săptămână am rămâne lipiți de el, trăind și respirând prin și cu el în fața noastră. Tocmai ce mi-am adus aminte că am niște colege pasionate de serialele turcești și câteva dintre ele le urmăresc în avans pe internet, pentru a le povesti pe scurt întâmplările celorlalte, dar chiar știind acțiunea ele tot își organizează viața de familie în funcție de ora de difuzare a serialului (să ne mai întrebăm de ce oare?; nu cred că e cazul aici de o analiză de specialitate!). Savuros să citești despre toate acestea, nu să le și trăiești! Este evident că Alina Pavelescu nu-și dorește decât să aducă sub lupa cercetătorului vieții sociale tot universul sătesc care, prin extrapolare, poate fi universul oricăruia dintre noi, indiferent dacă suntem săteni sau orășeni. Căci, până la urmă, globalizarea șterge granițele spațiale și ne face să intrăm la grămadă într-un mare sat global, acolo unde fiecare știe despre celălalt mult prea multe, acolo unde totul se consumă la vedere, inclusiv dragostea și ura, dar și facerea de bine sau de rău, după caz. Cititorul se va surprinde zâmbind amar de multe ori, luând poziția de drepți involuntar sau căutând cea mai apropiată oglindă din casă pentru a-și studia faciesul. Numai că descoperirile vor fi ținute sub obroc, până la următoarea răbufnire, căci, nu-i așa, subconștientul își face treaba, ba, câteodată, chiar și inconștientul.
„Cum era așezat în fața mea, mut și nemișcat, și cum îl scrutam ca pe un zid de fortăreață, am înțeles că venise vremea să mă dau singură pe brazdă. Ceea ce vedeam nu era doar o carcasă boită, ci omul gol-goluț. Ăla era el, un amalgam de frici atât de bine ascunse, încât nu îndrăznea să și le mărturisească nici sieși. Ideea cu mântuirea forțată a pocăiților era felul în care își domolea singur frustrarea, căci, în adâncul cel mai adânc al eului său, nu chiar în totalitate cretin, trebuie să fi existat un greieraș, un pitic, ceva care să-i ciripească, oricât de subțirel, că bunele lui intenții nu erau tocmai bune. Dar piticul n-avea, din păcate, nicio șansă să iasă la suprafață ca să respire măcar o gură de aer curat și să-și strige, măcar o dată, existența spre cerul liber. Zăcea într-un beci mocirlos, legat cu lanțuri de fier și păzit de cel mai de temut temnicer din câți existau pe lume: frica. Îi presimțeam o soartă tristă bietului pitic, avea să moară, mai devreme sau mai târziu, singur și neștiut, epuizat de lupta inegală cu paznicul său fioros, fără să fi apucat să transmită măcar un scâncet, un guițat, un semnal cât de mic spre lumina care îl aștepta afară. Cu demoni atât de împlătoșați nu mă mai luptasem niciodată, n-avea rost să perseverez într-un război pe care nici măcar eu însămi nu credeam că l-ași fi putut câștiga. Nu-mi rămânea decât să fac ce-a făcut și icoana: să-l las pe Dobitoc în prada blestemului lui.”
Finalul romanului este pe măsura acțiunii și a personajelor; cum-necum, ploaia și tonele de noroi provoacă oamenii locului să o ia de la zero, Dobitocu´ își ia câmpii și pleacă spre alte zări, iar secretara rămâne să-și găsească alt destinatar al preaplinului ei de dragoste.
„Apropo de dragoste, cel mai greu mi-a fost să admit că mă chinuisem degeaba să o țin în viață, se afla din nou pe moarte în păpușoi, fără nici măcar șansa de a se stafidi ca stârvul babei. Dragostea mea putrezise de vie, n-aveam cum s-o mai ascund, putrezea și-mi năclăia sărmana imaginație cu umorile ei toxice. Noua stare de fapt mă rodea ca un vierme cuibărit în vintre, căci nu eram deloc pregătită s-o las să crape. Din păcate, încă mă aflam blocată în faza de tâmpenie, încă mai credeam că dragostea e cel mai bun medicament, pavăză universală împotriva tuturor relelor din lume. Iar m-am apucat să trag de ea ca de-o ureche de porc, doar-doar mai zvâcnește o dată din zgaibarace. Atâta că, de data asta, micile mele șmecherii de atmosferă nu prea mai dădeau randament.”
Sunt multe, multe moduri de abordare ale romanului, personal am ales să nu povestesc prea multe despre cine e baba Stoltz și despre ce moștenire este vorba, pentru că nu-mi place spolierea. Ce știu acum: Stoltz este, din punctul meu de vedere, un melanj de foști secretari de partid, actuali ziariști ce se pretind imparțiali și cititori avizi de can-can; se împacă bine toate aceste „fragmente” umane într-un singur personaj, o să-mi dați dreptate. Eu aștept următoarea carte a Alinei Pavelescu, cu sau fără dialoguri, dar să fie la fel de bine scrisă.
Editura: Herg Benet
Anul apariției: 2016
Nr. pagini: 330
ISBN: 978-606-763-090-9
Cartea o puteți cumpăra de pe site-ul editurii sau de aici.
