Când erosul nu este ceea ce pare

Ce se poate spune că știm cu adevărat despre ceilalți oameni, cu excepția câtorva rude, prieteni? Cred că mai nimic. Despre îndrăgostiri, traume din copilării, intimități, orientări diverse, dorințe, afecțiune și afecțiuni, Eros, sexualitate, răni sufletești și trupești? Sunt taine, ar trebui să rămână taine?

Scriitorii, dramaturgii, cineaștii, printre puțini alții, „lucrează” cu astfel de elemente, uneori cu un curaj demn de alte războaie decât cele culturale, care, iată, devin cât se poate de cuplate de războaiele clasice, după cum se observă în conflictul din vecinătate (era să scriu „vecini”!)…

William S. Burroughs este unul dintre acești curajoși care, se pare, acolo, în Occident, au adus niște schimbări despre care la noi se mai știe încă destul de puțin, la urma urmelor Generația Beat neinfluențând cu adevărat cultura, literatura română, cu mici excepții. De pildă, a se citi acest articol: http://metropotam.ro/La-zi/Pop-cult-The-Beat-Generation-art4075662266/; desigur, mai mult accidental, sunt scriitori români, unii importanți, care se revendică, mai mult sau mai puțin, de la acest curent; dar este de deschis un dosar pentru a se clarifica de ce și de ce nu! Cazul Marius Ianuș, scriitor cu care am fost și eu comparat, sic, la ora debutului – dar eu nu știam ce scria el atunci!, prezentat în „Istoria literaturii române contemporane…” de Mihai Iovănel, este exemplar, probabil! Trimiterile la Ginsberg, Kerouac și Burroughs din Iovănel sunt nesemnificative, dacă nu chiar inexistente sau, mai exact, se confundă, din neatenție, cu siguranță, Edgar Rice cu William S., la indicele de autori!

Revenind la Queer, dacă am sta la o agapă, cu sau fără ayahuasca, am putea spune, că este o nuvelă care poate aminti și de Hemingway și de Henry Miller. Allen Ginsberg o considera „una dintre cele mai zguduitoare confesiuni scrise vreodată.”

Pe coperta IV scrie:

„Scris între anii 1951 și 1953, dar publicat abia în 1985, legendarul roman al lui Burroughs este o enigmă — atât un autoportret plin de cruzime, cât și un roman politic mușcător, cea mai realistă poveste de dragoste a autorului, dar și un montaj de scene fantastice comic grotești. Plasat în Mexico City, la începutul anilor 1950, Queer îl are în centru pe William Lee și căutarea deznădăjduită a intimității și a ostoirii dorinței prin toate barurile ce alcătuiesc scena expiaților americani din capitala mexicană. Queer este și cronica pasiunii homosexuale (nota noastră: oare întâmplător gay?) a personajului principal pentru tânărul Eugene (Gene) Allerton, desfășurată într-un Mexico City desprins parcă dintr-un tablou suprarealist. Textul introductiv al romanului, o teribilă confesiune insuflată de evenimentul care l-a determinat să devină scriitor — împușcarea accidentală a soției sale, Joan Vollmer —, este fundamental pentru identificarea multora dintre resorturile operei lui Burroughs.”

Cert este că evenimentele se petrec și prin America de Sud (Quito, Manta, Guayaquil ș.a., precum și prin junglă), nu prea e clar cât de vinovat este de moartea soției (sigur nu a fost premeditare), există și oniric pe lângă fantastic, tensiunea existențialistă fiind într-adevăr răscolitoare, cu toată componenta sexuală, parțial fiind o dovadă destul de evidentă a ceea ce întâmplă când dorințe diverse, precum cea de afecțiune sau cea strict sexuală, se întrepătrund.

În ultimă instanță, este vorba de un anumit tip de… masculinitate (quasi-prădătoare):

„… – Hai să ieșim și să scormonim prin oraș. Am văzut niște băieți frumușei pe mal. Marfă necontrafăcută. Ce dinți, ce zâmbete! Băieței fremătând de viață.

– În regulă. Nu mai saliva.

– Ce au ei de mă fac să-i doresc, Gene? Ai idee?

– Nu.

– Masculinitate, bineînțeles. Ca și mine. Mă doresc pe mine însumi așa cum îi doresc pe alții. Sunt decorporalizat. Nu-mi pot folosi trupul dintr-un anumit motiv.” (p.146)

Există o tristețe căreia i-aș spune tot existențială, înrudită cu… absurdul, existând câteva rânduri de o frumusețe stranie, acolo unde se introduc și motive ale artei fotografice:

„Mulți așa-ziși primitivi se tem de aparatele de fotografiat. De fapt, fotografia are ceva obscen și sinistru, o dorință de a întemnița, de a încorpora; o anumită intensitate sexuală a urmăririi. Am mers mai departe și am pozat niște băieți – tineri, plini de viață, inconștienți – jucând baseball. Nu mi-au aruncat nici măcar o privire.

Pe faleză am văzut un tânăr indian cu pielea tuciurie, într-o barcă de pescuit. Știa că vreau să-l fotografiez și, de fiecare dată când îmi smuceam aparatul ca să-l aduc la ochi, mă privea cu o îmbufnare specifică bărbatului tânăr. În cele din urmă l-am surprins proptit de prora bărcii cu o grație de animal apatic, scărpinându-și leneș un umăr. O cicatrice lungă și albă îi străbătea umărul drept și clavicula. Mi-am luat aparatul de la ochi și m-am sprijinit de peretele de ciment fierbinte, cu ochii țintă la el. În imaginația mea, îmi plimbam degetul de-a lungul cicatricei, peste pieptul său gol, arămiu, și peste stomac, fiecare celulă din trup durându-mă din cauza privării. M-am desprins de zid murmurând „Of, Doamne”… (p.176-177)

La următorul subiect recurge la un truc vechi de fotograf: „așteaptă ceva care să distragă atenția.”

Din acest puncte de… vedere, scriitorul este un cartier-bressonian.

De un haz nebun paginile despre Înțelepciunea Orientului, în care un reporter vine la un om sfânt, un mahatma, prin Tibet, și îl întreabă:

„O să fie război cu rușii, Mahatma? Va distruge comunismul lumea civilizată? este sufletul nemuritor? Există Dumnezeu?”, la care „Mahatma deschide ochii, își strânge buzele între degete și scuipă două șuvoaie lungi și roșii de betel prin găurile care-i țin loc de nas. I se scurg spre gură, iar el le linge cu o limbă lungă și albicioasă, apoi zice: De unde p… mea să știu?” (pp.126-127)

În aproape altă ordine de idei, este și un text… exotic, de „filosofie a… culturii”, sic:

„Mexicul era o cultură esențialmente orientală, oglindind două mii de ani de boli, sărăcie, degradare, prostie, sclavie, brutalitate, teroare fizică și psihică. Era sinistru, lugubru și haotic, haosul acela specific unui vis. Niciun mexican nu ajungea să-l cunoască cu adevărat pe un altul și, când un mexican omora pe cineva (ceea ce se întâmpla adesea), de obicei acela era cel mai bun prieten al său.” (p.7)

Apropo și de prima frază a acestei cronici, cât de… mexicani vă simțiți?

Anii 40, după al doilea război mondial…

Bref, cum ar spune Martin Amis, „șocând încă o dată pe toată lumea, Burroughs a scris un studiu profund și plin de sensibilitate despre dragostea neîmpărtășită. Romanul acesta umanizează retroactiv întreaga sa operă.”

Da, a fi uman nu este chiar atât de simplu, iar a arăta aceasta este, poate fi chiar… monstruos! Tautologic…

Se scrie în textul introductiv:

„Ceea ce caută Lee (n.n. naratorul, personajul dorind cu disperare, fiind un fel de… dependent de o anume sexualitate, dar până la urmă sexul, actele sexuale sunt doar ceea ce sunt, deși pot fi și altceva) este contactul sau recunoașterea, asemenea unui foton ivit din ceața imaterialității pentru a lăsa o amintire indelebilă în conștiința Allerton. Nereușind să găsească un observator adecvat, se vede amenințat de o dispariție dureroasă, precum un foton nebăgat în seamă. Lee nu știe că s-a dedicat deja scrisului, din moment ce aceasta este singura cale de a lăsa o amintire indelebilă, indiferent dacă Allerton este dispus sau nu să bage de seamă. Lee este, inexorabil, împins cu forța în lumea ficțiunii. El a ales deja între viața și opera sa.” (p.20)

Într-un fel, orice… iubire nu este decât o ficțiune.

Orice om care iubește, dorește alt om, poate uneori inexplicabil, absurd, știe, simte acest adevăr. Ca și acela, probabil, al existenței a ceva în ființa fiecăruia care nu este „eul” și care nu se află sub controlul acestui „eu” (cf. paginii 25)

Da, este ceva mai mult decât doar literatură în acest volum, care este despre „scrisul ca inoculare”, pare a fi despre… sex:

„Există ceva curios de sistematic și nesexual în căutarea lui întru aflarea unui obiect sexual adecvat, ștergând una după alta posibilitățile din lista sa, ce pare alcătuită cu conștiința eșecului ultim. La un nivel foarte profund, el nici nu vrea să reușească, dar ar merge până-n pânzele albe pentru a evita să conștientizeze faptul că, în realitate, nu caută să întrețină o relație sexuală.” (p.18)

Queer de William S. Burroughs