Când ai, literar vorbind, un nas bun şi România începe să fie mirosită…

Moto:

„Să nu-l citeşti înseamnă să devii personajul lui.” (Alexandru Budac, despre Mircea Daneliuc)

Cartea, subintitulată „proză mai mult sau mai puţin scurtă”, punând într-o oarecare dilemă cititorul, care, după lectură, trebuie să declare că „proza mai lungă” lasă un miros mai pregnant (meditativ), poate, decât „proza mai mult scurtă”, confirmă un Mircea Daneliuc cel puţin la fel de în formă ca şi cineastul…

Desigur, ca şi în „Andreas, Andrada”, Scriitorul încearcă să adapteze „Patul conjugal” la… filosofia Ikea, concluzia fiind, ca mai întotdeauna, atât cât cunoaştem din operele sale, procustiană: Mircea Daneliuc va rămâne în istorie ca un bun călău a tot ceea ce a putut Românul să fie mai rău, raportându-ne la păcatele mai mult sau mai puţin capitale, nu întâmplător în filmografie căutându-se şi o… „a 11-a poruncă”! Acel film fiind dovada clară a deschiderii către universalitate a renascentistului sceptic şi sarcastic care este Mircea Daneliuc! Oarecum din nefericire, către Universalitatea Răului… De găsit, regăsit şi în Occident, nu numai în Orient, levantin sau nu…

Filosof existenţialist al Lehamitei, Daneliuc este poate cel mai talentat… apostol al iadului caraghioşilor şi pramatiilor, un cronicar al celor „mai tâmpite momente” din, iată, aproape obsedantul secol al românilor… „Momente” care pot fi numărate de la cartea de debut, „Pisica ruptă”, în mare o autobiografie cinematografică, în care pervertitei specii umane comunistoide i se arată faţa posedată…

Scria Răzvan Petrescu despre o carte de teatru a domniei sale:

„Deşi prin miză, dezlănţuire şi motoare turate la maximum ar putea fi încadrat într-un permanent nou val, Mircea Daneliuc nu aparţine nici unui curent literar. Dacă în film şi roman disecă anatomia autohtonă pînă la derizoriul cu putere distructivă (amplificată de ascensiuni în fantastic), în teatru autorul optează pentru conversia în absurd.”

În Ţara Grădinii Absurdului Domnului, unde, într-un fel, s-a născut Absurdul ca filozofie (şi literară), subiectele pot fi… infinite, ispita fiind mare să declari că „la început a fost Absurdul”, ca să nu spunem Prostia omenească (deseori sinonimă Răutăţii), muză cu totul şi cu totul specială, gata să răpească autorul, nu numai cu farmecele ei…

Din această perspectivă, primul text, „Aşteptând un agent principal”, capătă, poate căpăta valenţe noi, este echivalentul „clipirii” din ochi în cazul unui personaj politic real, când i se sugera că dacă vrea ajutor, să clipească din ochi, pentru a nu-şi da seama Jupânul!

Scriitorul poate chiar strigă după ajutor, prin multe dintre operele sale, dar oare cine să-i răspundă, mistic vorbind? Poate Limbajul îi este dat în ajutor, stăpânindu-l ca puţini alţii, poate ca un alt maestru al prozei scurte, mai sus menţionatul Răzvan Petrescu, dar poate acesta este Destinul, care îi spune să continue capitolul început de Ion Creangă, cu „Prostia omenească”, ori de I.L. Caragiale (a mai fost comparat Daneliuc cu I.L., poate fiecare epocă are nevoie de unul care simte monstruos, vede enorm, ştiu, era invers, dar să nu uităm că de la începutul celui de-al doilea război mondial până acum, noi, românii, cam stăm cu capul în jos şi aşteptăm îngeri princip(i)ali, poate nişte arhangheli…

Oricum, particularul surprins de către scriitor poate reflecta perfect… universalul (românesc), Românescul şi în expansiunea sa… mondială (nu ştiu dacă vreun român a reuşit să-l convingă pe Musk să-l ia cu el pe Marte!), românul care dă savoare universului, arome, iz şi… precum se observă în „Vrabia”, textul introductiv la „Cu ferestrele bine închise” (sper că textele nu au şi valoare premonitorie: a ne întoarce la vremuri de izolare e ca şi când drobul de sare din povestea lui Creangă ar creşte, ar creşte, ar fi cât toată România!). În „Vrabia” acţiunea, vorba vine, are loc în New York, unde un românaş încearcă să se adapteze: mai întâi la viaţa românilor unde stă în gazdă, apoi la stilul american… al unor vrăbii care aduc aminte de… psihoza construită de către Patrick Süskind în „Porumbelul”. Omul terorizat quasi- hitchcockian de către păsărelele din capul lui, mai mult decât de către cele reale, suferă în fel şi chip, Süskind are soluţia lui, Daneliuc o are (sau nu) pe a lui (a personajului, căruia i se sugerează, de către gazdele româneşti, că a stat prea mult pe capul lor, că este cazul să găsească alţi prieteni):

„Mă întorc urât spre fereastră ca să iau o gură de aer, dar mă abţin s-o deschid. Trasee de pasăre căcăcioasă pe sticlă. Departe, văd turnul Chrysler prin lacrimi de găinaţ. Astea, când se cacă, parcă se pişă. Nu-nţeleg cu ce-am deranjat!… Am avut un obraz, aşa am fost educat. Cum intri tu şi-mi zvârli cămaşa în fucking dulapul? (…) smulg, trântesc sacoşa pe pernă. La ăştia aşa-i: te dă afară pe uşă, intri pe geam! Nu ştiu dacă-i neapărat genul meu.

Trag fermoarul şi-mi îndes pijamaua. Culeg cămaşa de jos şi mă chinui să intru în mâneci, nici nu ştiu de ce, unde plec?” (p.86)

Acesta este finalul, alte amănunte nu mai aflăm. Dar deja suntem pregătiţi pentru a accede, cu sau fără mască de gaze, la textul cel mai consistent, care, mai mult ca sigur, deşi are dimensiunile (şi „pregătirea”) unei nuvele ceva mai lungi, ar fi meritat „cartea” lui, în maniera „Porumbelului”, dar mai ales a „parfumului” lui Süskind: „Cu ferestrele bine închise”, o capodoperă… quasi-gogoliană, dacă este să batem un apropo nepotrivit decât cu oarece măsură la dispariţia nasului unui personaj. Cert este că aici nu mai zboară nu ştiu ce păsăret, ci… „însuşi Statul” (p.95), situaţia citindu-se cam aşa: România se împute, situaţia de aici devine din ce în ce mai urât mirositoare, de la cap se împute, de la cap…itală, se sugerează ar putea fi posibilă cât de curând taxa şi şpaga pe respirat, dar, în ultimă instanţă, parcă avem şi o altă capitală sau chiar mai multe, meditaţia politică, asupra politicii, fără a fi stridentă, sugerează multe, predominând însă esteticul, sarcastic, parcă lipsit de orice speranţă… dantescă.

Totuşi, „…omul încă evoluează.” (p.150)

Fals evoluţionist şi comparatist, este o replică peste timp „Gropii” lui Barbu, „gropile” de la Glina şi Chiajna revendicându-şi existenţa! Doru Pop, un moroşan rătăcit în Bucureşti şi Europa, personajul principal, are la un moment dat senzaţia că el devine purtător al Putoria Magna… Chiar dacă luptă prin orice mijloacele pentru a rezolva situaţia neplăcută: devin un as al petiţiilor, este gata să inventeze un alt haştag, începe să fie hărţuit de autorităţi, dar tot nu se lasă, aderând, sic, la minimalism:

„Pute în Bazilescu!!! Atât, şi iscălitura. Nici nu trebuie altceva, l-au adus treptata la ideea că enunţul bun e concis, nuclear. Nimeni nu mai citeşte compuneri. (Nota Bookhub: atenţie şi la recenzor!) Pute în Bazilescu!… Totul tinde către esenţă, chiar şi minimalismul, iar petiţionarul adevărat are ceva din natura avangardei. Le prezintă hârtia ca un salut de sabrer, în timp ce fiinţele de la registratura Gărzii de mediu numai găsesc ştampila ca să consemneze acest strigăt cetăţenesc, orbecăiesc prin sertare c-o mână şi cu foi de hârtie A4 mototolite pe faţă. Gem mişcător. Bărbatul din faţa lor, la o vârstă, nu se ştie de unde survine, dar răspândeşte ceva indicibil, răscolitor de viscere ca însăşi fraza menţionată-n memoriu. E declanşează o greaţă compactă. Aşteaptă erect şi imperativ, nelăsând impresia unei intenţii de-a se extrage de acolo cu tot cu duhul răzbunător…” (p.176)

Mai zice Răzvan Petrescu:

„Mircea Daneliuc foloseşte iraţionalul pentru a desfăşura negativul esenţelor universului românesc.” Ceea ce n-ar fi nou dacă ne-am gândi numai la Cioran şi Patapievici, care utilizează şi raţionalul şi iraţionalul. Gâlceava lui Daneliuc cu neamul (r)om(â)enesc are un farmec sui generis, de prozator, cineast şi dramaturg („om de film şi de teatru”), pus şi în faţa Fugii românilor în afara graniţelor României:

„Nimeni nu vrea să reziste, nu vrea chestii obositoare, alege migrarea. Unde-s artele marţiale proprii poporului nostru şi în număr de trei: fuga în codru, otrăvirea de puţ şi incendierea recoltei? A te mai pierde-n păduri, ca „băietul”, devine nepractic din motive absolut evidente; la munte se poartă chelia, iar tot ce-a fost potabil în sol e deja optimizat cu nitraţi şi fosfaţi, cine mai foloseşte cucuta? Cât despre pământ, se propune pârloaga cu toată francheţea, preţul corect, diluiesc şi cu neamţul, şi cu turcul, fără discriminări.” (p.191)

Apropo de „esenţele universului românesc”, şi prima proză din carte, „Aşteptând…”, Godot principal sau nu, este un apropo la legenda poporului vegetalo-mioritic la care se referea Blandiana, dincolo de zbaterile unei familii (mama, tata cu monologul interior, pensionari, băiatul lor, posesori ai unei plantaţii de marijuana… la bloc!), simbioza rezultată atât de metaforic concurând cu ipoteza „încreştinării” baladei Mioriţa (cei trei păstori, măicuţa, duhul…. mioritic):

„Dar ce bucurie să mişti degetele între fitiluri! Ce plăcut e la plante! Pielea mi s-a albit pe picioare şi s-a creponat nu ştiu cum, am sentimentul că absorb minerale. (…) Cât e de odihnitor, mi-e indiferent tot ce se întâmplă cu mine, pot să vină să mă înhaţe, sunt în sânul naturii netulburate, îl înţeleg pe păstor. Cum adică ăsta-i românul?! De poezie vorbesc; du-te până la market, pe trotuar, dacă nu ştii ce-i aia: îmbrânceală, înjurături, trag de haine, nimeni nu e un laş. Ne-am sfâşia cu dantura. Numai de sus, dacă stai şi-i priveşti, de la vârf, par o masă răbdătoare, domesticită, atât, dar nu-i concludent.

Singurul lucru prost e că atunci când mă trag afară din apă mi-e frică la modul reflex. Mă simt hidratat înăuntru, dar mi se face frică pe hol, la magazin sau la baie, azi-dimineaţă am ieşit puţin verde, probabil de la clorofilă, ceva.

În rest, când sunt cu ele acolo şi comunicăm submersibil, puţin îmi pasă de tot, să se ducă lumea de-a berbeleacul, pot să vină şi o mie de agenţi principali, deşi mai tresar din obişnuinţă şi fug la vizor; ieri n-a mai uzat de prosop şi-am lăsat nişte urme destul de urâte. Doamne, ce pace!… Mă mănâncă în cap, dau cu mâna şi smulg nişte fire maro, de la apă, probabil, s-o schimb. Am văzut la ăştia, la televizor, un animal ce există-n copaci la ecuator şi-i creşte vegetaţie-n blană, se face verde cu timpul, iar el, pentru mascare, admite. Şi-n algele alea, licheni sau ce-o fi, se bagă insecte şi alte fiinţe care trăiesc acolo pe el, în voie bună şi tihnă, dacă poţi să-nţelegi. Mă mănâncă în cap. Nu descurajez, scarpin energic. Dăm din degetuţe şi clipocim…” (p.32-33)

Clipocitul acesta, marcă înregistrată, mai îmblânzeşte încrâncenarea, duritatea Poveştilor (scrise sau filmate) care aproape ne conving că, la fel ca alte două personaje din alte două texte, „Boabele unei păstăi” şi „Pe întuneric, cu ochii la ceas”, suntem un popor între viaţă şi moarte, poate încă neştiind ce să alegem… Sau poate că ar trebui să schimbăm ca animal totemic dragonul daco-getic, oaia, ursul, lupul, bourul, acvila, leul, peştişorii cu leneşul! Sau bradul, stejarul cu cânepa…

Oricum, trăim printre cele mai tâmpite momente… Poate la proza care dă titlul cărţii, ne vom întoarce cândva…

Bref, o carte surprinzătoare, care vă va pune pe gânduri, pe nas, vă va adresa alte şi alte întrebări, poate legate şi de diferenţa dintre Codul Onoarei şi Codul Duhorii… Viguros, necruţător, Mircea Daneliuc „vă/ne filmează” în continuare… Sufletele noastre, ca nişte păsări din filmul celebru, se învârt în jurul nostru, vor să intre, dar dau din ce în ce mai des doar de termopanele noastre cele de toate zilele… Poate va veni un super-erou nou, Omul-Mămăligă, poate chiar Primul Domn de la pagina 195, şi ne vor salva…

Cele mai tâmpite momente de Mircea Daneliuc