Colecţia „Ego. Proză”
Aflat în pragul vîrstei a treia sau chiar în mijlocul ei, fiecare narator din volumul de povestiri al Ioanei Scoruș face o confesiune, fie autoironic, fie cinic, deseori înflăcărat, dar mereu însoțit de o mult mai tînără femeie, căci nedreptatea îmbătrînirii poate fi amăgită doar alături de o parteneră în floarea vîrstei. Uneori, totul se face țăndări, precum cupa de cleștar a unui împărat al Japoniei, păstrată într-un muzeu londonez și furată pentru a-i oferi iubitei un ceai verde japonez. Alteori, viața continuă chiar și în urma unei tragedii: din disperarea morții soției însărcinate se naște o carte semnată de autor cu un pseudonim feminin. Dar ce te faci cînd pseudonimul prinde viață și afli că femeia respectivă chiar există? Și ce te faci cînd știi totul despre Pound, cînd regizezi un mare spectacol pentru a-ți impresiona iubita, ea însăși scriitoare, dar nu ai reușit să-i înțelegi cartea? Povestire cu povestire, Freud Museum explorează relația de unu la unu, singura capabilă să revitalizeze interesul pentru viață.
*****
Ioana Scoruș (n. 1968) este psihanalist. A semnat rubrica „Scriitornicul” din suplimentul cultural LA&I și a publicat numeroase articole, interviuri, cronici de carte și poezie în revistele Dilema, România literară, Convorbiri literare, Timpul etc. A publicat o plachetă de versuri (Iubiri imperfecte), două romane (Povestea unei sinucideri; Un an din viața Liubei B.) și o carte de interviuri (Paradoxurile psihanalizei în România). La Editura Polirom a mai publicat, împreună cu Ion Vianu, volumul În definitiv… (2018).
*****
Shoba era poetă, 21 de ani, prima din familia sa care părăsise India natală pentru a-şi face studiile în străinătate. Alesese Londra şi numai hazardul făcuse să devin unul dintre profesorii ei. Era minionă, cu ochi mari, rotunzi şi negri, păr lung, lucios, cu fir drept, negru-corb, piele smeadă şi catifelată, cu un luciu cald. Gropiţe-n obraji. Blugi rupţi în genunchi. Shoba avea cel mai frumos trup pe care-l văzusem în viaţa mea. Vorbea o engleză literară impecabilă şi nu se putea acomoda cu gândul că se născuse-n India, într-o familie tradiţională pe care, din nu ştiu ce motive, o ura. Lucrul ăsta îl exprimase clar de-a lungul multora dintre întâlnirile noastre, uneori pe coridoarele universităţii, alteori aşezată pe marginea scaunului din faţa biroului meu somptuos de şef de catedră, pentru care trudisem ceva vreme, dar niciodată nu-mi bătusem capul să încerc să aflu de unde atâta ură. Mai bine spus, urâse faptul de a se fi născut. Punct. Mă căuta des, însă entuziasmul din tinereţe îmi pierise. O ţineam la distanţă, nu voiam să mă mai implic pentru că la vârsta mea nu mai crezi în nimic. Nimic nu te mai poate salva, de aceea fugeam de ataşamente emoţionale, mai ales că urma să ies la pensie. Ştiu, nu este o atitudine academică, dar este dreptul meu de a-mi pierde iluziile. Devenisem absolut jalnic, un laş ca majoritatea intelectualilor şi de aceea hotărâsem să mă retrag la sfârşitul anului universitar. Obosisem.
A fi profesor este o cacealma. Uiţi că îmbătrâneşti. Tinereţea studenţilor te amăgeşte şi, deodată, uitându-te-ntr-o zi în oglindă, afli că ai devenit un bătrân libidinos care-şi camuflează privirile ca un puber ruşinos atunci când câte-o studentă ca Shoba ia loc de trei ori pe săptămână pe scaunul din faţa biroului tău, privindu-te cu speranţă, cu chipul luminat de crasa inconştienţă (şi splendoare) a tinereţii. Shoba nu voia nimic altceva decât să scrie poezie. Scria poezie, scria bine, dar avea convingerea că nu ştie să scrie. Voia să afle cum trebuie să scrie ca să scrie bine, vreau să spun că voia să afle cum trebuie să scrie astfel încât ceea ce scria să se poată numi Poezie (era absolut obsedată) şi de aceea doi ani căutase răspunsul la biblioteca universităţii, în sala de lectură, în discuţiile de la mine din birou, în peregrinările pe străzile şi prin parcurile cam deprimante ale Londrei, în nopţile de insomnie din camera ei din campus, în barurile rău famate ale oraşului, care se transformă noaptea în tărâmuri dickensiene, căutase în muzee, în alcool, în droguri, în insomnii, căutase peste tot, cu speranţă şi furie. Ca de altfel orice poet adevărat. Nu găsise nimic. Mi-o spusese aseară, ca o concluzie definitivă, iar eu, obosit la capătul unei zile de cursuri şi întâlniri de tutorat, mi-am dat voie să ies din rolul de profesor şi să intru în cel de idiot, întărindu-i concluzia cu un panseu spontan şi cât se poate de banal. „Da, ai dreptate“, i-am zis, „poezia nu e acolo unde o cauţi, ci acolo unde reuşeşti s-o găseşti. Poezia nu e o moştenire de la sine înţeleasă în urma anilor de studiu, ci o achiziţie personală. Poezia te loveşte cu pumnii-n ficat, dar, ciudat, imediat apoi capeţi poftă de viaţă. Poezia e aia care te jupoaie strat cu strat, apoi îţi pune-n faţă oglinda. Iar tu trebuie să rezişti, văzându-ţi noul chip. Căci noul chip îţi destăinuie totul. Adică nimicul“. Cuvinte de două parale, dar pe care acum, la aflarea veştii morţii ei, le regretam ca şi cum tocmai ele ar fi contribuit la decizia ei de a se sinucide, căci adevărul este că Shoba se sinucisese.
