Colecţia „Ego. Proză”
Jane, soția lui Marlon Mont, un fost corector de scenarii de film, a fost diagnosticată cu Alzheimer la doar 45 de ani. Din acest moment, Marlon renunță la slujbă și se dedică aproape în totalitate îngrijirii ei, neștiind ce imensă provocare îl așteaptă. Primește sprijin financiar de la sora acesteia, Miriam, o femeie bogată și mereu suspicioasă, iar Rachel, asistentă, îl ajută în chestiunile mai delicate, dar și la supravegherea bolnavei. Ca să-și mai răscumpere din păcate (și sînt destule, unele mai grave decît altele), Marlon se deghizează și cerșește (la început o dată, apoi de două ori pe săptămînă), iar banii pe care-i strînge îi trimite unei asociații pentru copii orfani. În același timp, vrînd să-și facă viața un pic mai suportabilă, are și o amantă, o femeie mult mai tînără decît el, căsătorită la rîndul ei, cu care se vede în fiecare miercuri. Urmărind toate fețele vieții protagonistului, Zilele lui MM reprezintă o cronică detaliată a deteriorării lui Jane și a modului în care cei doi soți încearcă să facă față situației, fiecare în felul lui.
*****
Sebastian Lăzăroiu s-a născut la 20 martie 1970, în Comănești, județul Bacău. Este de profesie sociolog, autor de studii naționale și internaționale de sociologie și antropologie, publicate în reviste și cărți de specialitate. În plus, a scris articole pe teme de analiză politică pentru diverse periodice din România. De același autor, la Editura Polirom au mai apărut romanele Balena Albastră (2017) și Omatidii. Șarada unui hacker (2018).
*****
F2:
Joi, 3 aprilie
Am ieşit cu rufele murdare. Mă uit la ele şi parc-aş vrea să-mi schimb viaţa. Aş putea începe prin a le arunca pe geamul maşinii într-o intersecţie aglomerată. Proletarii le vor înhăţa fericiţi. Un poliţist gras mă va arunca după gratii şi va înghiţi cheia, din obişnuinţă. O să fiu eroul zdrenţelor, o să apar la ştiri, o să mor. Cobor şi, în drum spre spălătorie, Richard şi Beau-J. La început evitanţi, ocolişuri curtenitoare. Sunt un paria pentru că nevastă-mea are Alzheimer. Nu, nu se ia. Cei mai buni prieteni ai noştri. Prea apropiaţi chiar. Eu, cu chef de vorbă. Îi învit la o cafea cât las rufele la spălătorie. Beau-J. mă priveşte într-un anume fel. Era tot frumoasă. Richard mă priveşte altfel. E indiferent. N-ar vrea să fie aici. M-ar lăsa cu Beau-J. şi-ar lua-o la sănătoasa. Nevastă-sa e de vârsta lui Jane, dar, deh, gândul mă poartă
într-o barcă ticsită cu pomelo dat în pârg. Cumva, mi-o amintesc bine. În pârg, da.
„Şi? Cum e Jane?“ Ea. El nici n-ar aduce asta în discuţie. „Ne descurcăm, mulţumesc.“ Chiar aşa de tare ne compătimesc? De ce evită s-o vadă? I-aş invita, dar mi-o pun în cap pe Miriam. Dacă ar propune ei, probabil aş accepta bucuros. Beau-J. pare pe cale să se autoinvite, însă privirea lui Richard îi e un căluş băgat pe gât. Miercuri, 9 aprilie E o tensiune infernală între noi. O simt prin toţi porii. Şi când ejaculez, în afară, prudent, sub privirile ei îngrozite,
mă simt ca un „marine“ căruia i se descarcă din greşeală arma, la întâmplare. Din nebăgare de seamă, un singur glonţ rătăcit ar putea sfârteca o tărtăcuţă.
„Ascultă, n-o mai putem ţine aşa…“, îi zic lui Audrey în timp ce moare cu spatele la mine. Da, îmi evită îmbrăţişarea de după, se uită pe fereastră; ceva, acolo, o eliberează din ghearele bătrânului.
„Atunci, du-te dracului…“, mă repede, fără să mă considere demn de vreo privire. Îi zic de povară, de nesomn, că mă bântuie, că am stări de greaţă, că-mi vine să mă bag cu capul în WC. Râde amar. „Ei na! Întreabă-mă pe mine, cavalere!“ Pe urmă sare în picioare şi scotoceşte prin geanta ei mare. Sulul unei schiţe mi se desfăcu în faţă, chiar sub sânii
ei ademenitori. Era un bebeluş desenat. Maternitate. „Aşa mi s-a arătat în vis! Ce zici?“
Un nod de funie aspră îmi urcă prin esofag şi se hurducă precum liftul rătăcit între etaje. Plângeam, dar uscat. „Uite-ţi copilul, Mister Marloneey-Balooney!“, răsuci ea
cuţitul şi Marlon Mont fu încă o dată răzuit.
Joi, 24 aprilie
Jane stă în faţa frigiderului deschis minute în şir. Eu citesc ziarul, dar nu intervin. Şi-a pus iar periuţa acolo, fără să ştie exact după ce se uită. Televizorul e deschis în living şi trăncăne în gol. „Furtuni pe Coasta de Est, front atmosferic jos…“ Jane, într-un târziu, ca şi cum ar fi găsit secretul între iaurturi, unt, şvaiţer şi prosciutto: „Ai pe alta!“. Voce egală de mesager istovit. Nu spun nimic. Ce-ar fi de zis? Ziarul îmi acoperă faţa, n-o văd, nici ea pe mine. Ştirile de ieri. Pe la începuturile bolii râdea de mine: „Eu, şi dacă aş avea un amant, aş uita că îl am, dar tu, Marlon, şi dacă n-ai avea nicio amantă ţi-ai inventa una…“. Îşi ia un iaurt cu fructe şi se aşază la masă lângă mine. Mănâncă liniştit, cu pauze mari după fiecare înghiţitură,
încă mai nimereşte gura… Trec multe minute, las ziarul şi-o privesc cum n-am privit-o poate niciodată. „Te iubesc!“, îi zic, şi ea se luminează la faţă. Apoi o umbră cade din tavan şi Jane continuă să mănânce încet.
Vineri, 25 aprilie
Dacă n-am apucat să menţionez în jurnalul meu că Audrey e şi ea căsătorită, e pentru că asta nu face nici cât o ceapă degerată pentru mine. Da, un tip cu bani mulţi, jucător la bursă sau ceva de genul, absent la apel, mai tot timpul fluturându-se ba pe Coasta de Est, ba pe Coasta de Vest. S-a căsătorit devreme, dar „ştii cum e, după ziua nunţii se face mâine“, cum zice ea. Nu l-a mai iubit. Dacă voiam să păstreze copilul, ar fi divorţat în doi timpi şi trei mişcări. Altfel, îi e comod, nu-i pasă nici ei. Nu ştie cine-i „musafirul“ care vine acasă la miezul nopţii din L.A., se lungeşte cuminte lângă ea şi zboară a doua zi dimineaţă spre San Francisco. Îi vede uneori chiloţii pestriţi în baie, şi-atunci realizează că e un bărbat, nu o femeie.
Aş fi fost gelos altfel? Dacă s-ar mai fi culcat cu el sau dacă l-ar fi îndrăgit? O, da, gelozia m-ar descompune.
