Sinele și necesitatea călătoriei

Îmi amintesc cum priveam sceptică cartea recomandată de librar la rugămintea mea de a găsi „o lectură bună și ușoară”. Țineam în mână niște cărți de Cioran  (mi-a fost feblețea principală o perioadă), iar librarul, de fapt o ea, probabil de o perspicacitate ascuțită,  mi-a întins Plânsul lui Nietzsche, gest însoțit de  propoziția un „O să vă placă!”.

Atunci am făcut cunoștință cu Irvin Yalom. Tot întâmplarea a făcut ca următoarea lectură să fie non-ficțiunea Privind soarele în față, o lucrare care a cimentat legătura cu acest autor pe care l-am citit constant ani la rând. Dacă e să fac abstracție de scrierile sale de specialitate, aş zice că am citit cam tot ce a publicat și nutresc un profund respect pentru munca sa. Din cauza înclinației sale către problemele specifice existențialiștilor, implicit fondarea școlii psihanalitice existențialiste, am dezvoltat o falsă imagine despre el. Am făcut un transfer de fond, distorsionând sau, mai degrabă, imputând anumite caracteristici esențiale, după părerea mea, unui existențialist.

Căutările trebuie să fie precedate de o Istorie: un Dostoievski pe eșafod, o copilărie camusiană, un conflict kafkian, o transformare morală gen Tolstoi, un Nietzsche, un Kierkergaard mustind în suferință (deși înclin să îi dau dreptate lui Dragomir cu privire la Kierkergaard: nu ar fi trebuit să confunde problemele personale cu cele filosofice).

Trebuia să fie o istorie! Ca în cazul lui Victor Frankl, Holocaustul a precedat logoterapia – cu această idee am deschis autobiografia lui Irvin Yalom Călătoria către sine. Am rămas aproape dezamăgită când nu am găsit Istoria. Am dat de o poveste de viață cursivă, frumoasă, plină, atât de bine și corect trăită, încât îmi venise în minte monologul eroinei lui Philip Roth, Faunia Farley din The Human Stain, privitor la ce poate însemna o adevărată tragedie: învățătura vine din știința experienței personale și nu e un fel de pseudoștiință à la Coleman Silk. Spre norocul meu, această profundă deziluzie mi-a fost lămurită la pagina 306, prin intermediul unei paciente:

«Ce vreau să spun e: cum ai putea să mă înțelegi? Tu trăiești o viață ireală – călduță, comodă, inocentă. Ca biroul ăsta.

​A arătat cu degetul rafturile burdușite cu cărți din spatele ei și arțarul japonez roșu-aprins din fața ferestrei.

​- Lipsesc doar niște perne de creton și un șemineu din care să se audă pârâitul lemnelor. Ești înconjurat de familie – toți în același oraș. Un cerc familial intact. Ce poți ști tu cu adevărat despre pierdere? Crezi că te-ai descurca mai bine? Dacă ți-ar muri chiar acum soția sau unul dintre copii? Cum ai face față? Urăsc până și cămașa aia arogantă în dungi pe care o porți! Mă strânge în spate de fiecare dată când te văd îmbrăcat cu ea. Urăsc mesajul pe care îl transmite.

​- Ce mesaj transmite?

​- Parcă spune: „Eu mi-am rezolvat toate problemele. Povestiți-mi-le pe ale voastre.”

Multe din comentariile ei erau adevărate. Există o poveste despre sculptorul elvețian Alberton Giacometti, în care acesta suferă un accident în trafic și-și rupe un picior. Așteptând întins pe asfalt ambulanța, acesta ar fi exclamat: «În sfârșit, în sfârșit mi se întâmplă și mie ceva!».

Destăinuirea care urmează să o facă acestei paciente m-a convins și pe mine: anxietatea generată de gândul constant asupra morții, indiferent care ar fi substratul, poate umbri orice ușurătate a ființei. Pe scara tragediilor, tragedia personală ți-e cea mai aproape. Privind însă dincolo de propriile-mi întrebări, cartea este un exemplu de artă a construcţiei. Construcţia unei poveşti. Captivantă și amuzată, aceasta ne trece prin copilăria autorului, demnă de un mic Papini. Prima și ultima dragoste, soția sa adorabilă și ironică, după prima lectură a Minciunilor pe canapea, i-a scris cu majuscule pe ultima pagină: „MAI AI ȘI ALTCEVA SĂ SPUI AMERICII DESPRE FANTEZIILE TALE SEXUALE?”.

Asistăm la nașterea cărților sale și a ideilor din spatele lor. Cum de reușise să gândească trecutul ca o posibilitate? Mai ales în Plânsul lui Nietzsche. Zâmbesc când îmi retrăiesc sentimentul și frenezia cu care căutam prin biografia lui Nietzsche și a lui Freud greșeli de timp și spațiu, un adevărat detectiv în incompatibilități biografice, unul ratat, de altfel. Nu am găsit nimic.

Aflăm despre călătoria sa în India care i-a trezit amintiri demult uitate și l-a lăsat cu subtilitatea unui gând:

„Bănuiesc că există în mine o nevoie adânc îngropată de a fi vrăjit și de a alina suferința separării prin intermediul ritualului și al autorității. Cred că există foarte puțini oameni pe lume care să nu simtă această nevoie. L-am văzut pe împărat în fundul gol și am auzit secretele prea multor oameni sus-puși pentru a mai crede că există persoane imune față de dorința unei atingeri divine.”

În Călătorie către sine, puține sunt accentele puse în mod vădit, orice eveniment capătă importanță în apropierea finitudinii. Regretele mai scapă, dar camuflate și mai mult intuite până în ultimul capitol, unde am rămas copleșită în fața unei intimități adevărate:

„Am avut la dispoziție o viață de explorări, analize și reconstituire a trecutului, dar îmi dau seama acum că există în mine o vale a plângerii și a durerii pe care s-ar putea să nu o străba tniciodată până la capăt.”

Aflat în procesul de a face față propriului soare, autorul îşi dă seama că numai are nici o carte care să aștepte să fie scrisă. Narațiunea sa singulară se apropie de sfârșit. Aproape de cel de-al doisprezecelea ceas, Yalom face bilanțul fără a se încurca în numărătoare. Întrebarea e dacă asta e povestea lui cea adevărată și adâncă, povestea care face diferența istorică dintre indivizi sau numai contează din moment ce suntem ceea ce ne amintim că suntem.

Călătoria către sine de Irvin D. Yalom

Editura: Vellant

Traducerea: Florin Tudose

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 416

ISBN: 978-606-9800-18-8

Sursa foto: https://www.straight.com