Secretul lui Leonardo. Enigmele ascunse în capodoperele sale de Constantino D´Orazio
Editura Corint, Colecția Istorie, 2018
Pictor, scriitor, inventator, om de știință, muzician, arhitect… Atât de eclecticul Leonardo da Vinci este considerat unul dintre cele mai mari genii ale umanității, autorul celui mai faimos tablou din lume, precursorul a numeroase invenții moderne, rămânând însă unul dintre cele mai enigmatice personaje din istorie. Viața și opera lui alcătuiesc un adevărat rebus pe care Costantino d’Orazio îl descifrează pe parcursul acestei cărți într-o nouă cheie, folosind tablourile ca pe un fir al Ariadnei în explorarea minții labirintice a artistului. Astfel, fiecare pictură constituie o bună ocazie pentru aprofundarea unei laturi a capricioasei personalități a lui Leonardo, întrucât toate domeniile de cercetare cărora li s-a dedicat acesta – de la anatomie la studiul naturii, de la inginerie la muzică – și-au găsit o formă de exprimare artistică. Autorul ne va ajuta să înțelegem acele detalii care, asemenea pieselor unui puzzle, conțin indiciile unui mare tablou, cu titlul: Cine a fost, de fapt, Leonardo da Vinci?
«Jocuri de apă
Abordând aceeași atitudine față de natură, Leonardo se lansează într-unul din proiectele cele mai entuziasmante ale carierei: realizarea unui cuib al voluptăților pentru Charles d´Amboise, la Milano.
Atât în interiorul vilei, cât și în grădina care o înconjoară, totul este gândit în așa fel încât să satisfacă orice plăcere a seniorului – până și scările nu trebuie să fie prea „melancolice”, abrupte și întunecate. În parc funcționează o moară „ventilator”, pusă în mișcare de forța apei dintr-un canal artificial, care „vara generează vânt pe orice fe de vreme, ridicând stropi de apă răcroritoare”. Mai mult, printre copaci și coline artficiale e regăsesc izvoare, portocali și cedri, prevăzuți cu acoperăminte pentru irană, iazuri, mecanisme hidraulice care emit sunete armonioase, asemenea unor instrumente de suflat, fântâni și mici cascade cu înfățișare sălbatică. Natura este cu totul subjugată poftelor stăpânului casei, într0un mediu aparent spontan, însă cu totul artificial. O idee care anticipează grădinile baqroce ale secolului al XVII-lea. Pentru instalația hidraulică a vilei, Leonardo scoate de la naftalină unele proiecte de canalizare pe care le realizase odată pentru Ludovico il Moro. Foile sale cu însemnări scot la iveală un mare număr de studii legate de sistemul canalelor navigli din Milano, la care artistul contribuie printr-o serie de inovații vizibile și astăzi în capitala lombardă.»
Două surori. Din Norvegia în jihadul din Siria de Åsne Seierstad
Editura Corint, Colecția Istorie, 2018
Într-o dimineață de octombrie a anului 2013, Ayan Juma, de 19 ani, și sora ei, Leila, de 16, au părăsit casa părintească din Oslo, după care le-au transmis părinților prin e-mail următorul mesaj: „Pace, milă de la Dumnezeu și binecuvântare vouă, mamă și tată… Vă rugăm să nu fiți supărați pe noi.”
Cele două surori luaseră hotărârea de a pleca în Siria și de a-i ajuta pe islamiști. Plănuiseră asta de luni bune. Sadiq, tatăl lor, pornește repede pe urma fiicelor în Turcia. Când ajunge acolo, acestea abia trecuseră granița. Sadiq este însă hotărât să le găsească.
Urmează povestea fascinantă, sfâșietoare a unei familii dezbinate. În vreme ce Sadiq își riscă viața încercând să-și aducă fetele acasă, soția lui, Sara, aflată în Norvegia, începe a se îndoi de viața pe care o duce în acea țară. Cum i s-au putut radicaliza copiii fără ca ea să știe? Ce ar putea să facă pentru ca fiii ei mai mici să nu împărtășească aceeași soartă?
Beneficiind de sprijinul familiei Juma, autoarea urmărește de la început firul întortocheat și dramatic al acțiunii. Cititorul călătorește, împreună cu Sadiq și Sara, de la casa acestora din Somalia la apartamentul din Oslo, apoi în Turcia și Siria, unde două surori adolescente sunt puse în fața urmărilor șocante ale faptei lor.
Aventura celor două surori norvegiene este povestită în filmul documentar ONLY A FATHER.
«Dilal ieșea rar în oraș, dar în seara aceea se organizase o vânzare de binefacere pentru Al-Furqan într-un apartament de lngă Piața Grønland. Femeile din umma nu puteau să strângă bani în stradă, așa că își vindeau una alteia haine și bijuterii. Urmau să se întâlnească în casa unei norvegience convertite, care se căsătorise cu un marocan. Dilal s-a gândit mult cu ce să se îmbrace și a ales o ținută pakistaneză, primită în dar de la soacra ei. Se machiase, își aranjase părul și se dăduse cu parfumul ei preferat. Avea să iasă în lume.
A fost primită cu respect. „E soția lui Ubaydullah”, șopteau femeile. Toată lumea știa de căsătoria lor secretă, dar puțini o văzuseră pe noua lui soție. Oamenii întorceau capul după ea s-o vadă. Acum, scandalul era aici, în carne și oase.
Oare chiar era o bună musulmană? Cum e posibil ca soția lui Ubaydullah să nu poarte hijab? Se rosteau nedeslușit o mulțime de întrebări și comentarii. O soție mai modestă ar fi fost desigur mai potrivită pentru purtătorul de cuvânt de la Profetens Ummah.
Femeile din apartament erau membre ale organziației Islam Net, soții ale unor bărbați din organizația Profetens Ummah, femei îndrăgostite de ei sau simpatizante ale oganiației. Aisha, a cărei sarcină era înaintată, s-a dus drept la Dilal, făcându-și loc prin mulțime.
– Tot așa? Credeam că ți-ai schimbat stilul.
Dar nu a insistat asupra subiectului. Era preocupată de un alt scandal: Bastian și Emira își însușiseră banii adunați pentru victimele războiului din Siria.
Dilal i-a spus că Ubaydullah era și el furios din cauză că Bastian a luat banii din donații și i-a trădat. Era plăcut să fii de acord cu cineva într-o anumită chstiune.
– Deci cum e să fii căsătorită cu Ubaydullah? a întrebat-o Aisha.
Trecuse un an de când îi propusese acestuia să se căsătorească cu ea, după care se măritase cu Arfan și apoi divorțase. Acum urma să-i nască un copil. Și era din nou singură.»
Între două miercuri. Jurnalul unei crime misterioase de Maria Popescu
„Pentru unii, Maria Popescu reprezenta imaginea femeii fatale, deosebit de perversă și periculoasă, în timp ce, pentru alții, reprezenta imaginea unei tinere strivite de un aparat judiciar fără milă, victimă a unei erori judiciare monstruoase.
Dar pentru mine a fost și rămâne Mama.
Anii copilăriei sale, așa cum îi făcea plăcere să-mi spună, au fost fermentul care i-a permis să rămână dreaptă și demnă. Îmi amintea adesea asta. Am cunoscut, am visat, cu ajutorul acestor povești țesute în jurul albumului de familie, o lume a bucuriei, a hohotelor de râs, a prostiilor copilărești, o Românie din alte vremuri, trecute, acea Românie Mare dintre cele două războaie.” Gilbert Monney-Câmpeanu, fiul Mariei Popescu
«Mi-a fost dragă din primul moment noua mea „casă”, „Colonia” de la Rolle, atât de dragă încât folosesc acest cuvânt „casă” cântărindu-i bine sensul: reprezintă exact ce-a fost în ochii mei. Și astăzi încă mă gândesc cu tandrețe la zidurile ei, care n-au fost pentru mine zidurile unei închisori, și mai ales la surorile care o conduc.
Mare mi-a fost mirarea când, după ce formalitățile uzuale s-au terminat, o „miniatură” de soră mi-a indicat celula mea. N-avea nimic dintr-o celulă această frumoasă cămăruță, care – minune! – avea o fereastră mare, o adeverată fereastră! În timpul celor aproape 12 ani de detenție, era prima oară când una din cele mai mari dorințe ale mele era împlinită. O fereastră este jumătate din libertate. Ca un copil care ține în sfârșit în mâini jucăria visurilor sale, am deschis și am închis fereastra de mai multe ori; apoi, cu capul lipit de gratii, am inspirat lacom acest aer plăcut care nu-mi mai era raționalizat. A existat o inimă destul de umană și de înțelegătoare pentru a lupta și a obține aer pentru „vinovate”!
Era noapte, fereastra era deschisă, cerul mă privea, stelele clipeau din ochi și pe față îmi curgeau lacrimi de ușurare. Aveam să dorm pentru prima oară după 11 ani într-un pat adevărat, cu o pernă adevărată și o pilotă adevărată. Mă simțeam cuprinsă de o mare emoție, mai puțin din cauza acestor binefaceri materiale- mai mult decât acceptabile prin ele însele -, cât mai ales pentru că simțeam, pentru prima dată în 11 ani, că cineva s-a gândit la noi, că ochii acolera care luptaseră pentru a obține toate acestea ne priveau în alt fel. Eram ființe umane cărora trebuia să li se vină în ajutor, care nu trebuiau umilite și mai mult. Într-o casă ca aceasta nu era greu să-ți ridici capul în fața sorții, să faci loc în inima ta altor sentimente decât ura și dezgustul de toate.»
Un spion de miliarde. O poveste adevărată despre spionaj și trădare în timpul Războiului Rece de David E. Hoffman
Editura Litera, Colecția Kronika, 2018
La apogeul Războiului Rece, în cel mai periculos moment оîn care te-ai fi putut afla în Uniunea Sovietică, într-o seară, în timp ce șeful stației CIA la Moscova își umplea rezervorul cu benzină, un străin s-a apropiat de el și i-a lăsat un bilet în mașină. Temându-se de o capcană a KGB, americanul a ignorat această mișcare de deschidere. Dar bărbatul se hotărâse. Tentativele sale de a stabili contacte cu CIA aveau să fie refuzate de patru ori, înainte de a le face cadou un plic al cărui conținut avea să șocheze serviciile secrete americane. În anii care au urmat, bărbatul cu pricina, Adolf Tolkacev, va deveni unul dintre cei mai valoroși spioni ai SUA. Dar aceste activități ridicau problema unor amenințări personale de proporții la adresa lui Tolkacev și a supervizorilor săi americani. Aceștia aveau întâlniri clandestine în parcuri și la colțuri de stradă și foloseau camere spion, butaforie și coduri secrete, ascunzându-se de mereu prezentul KGB chiar sub nasul acestuia – până ce un act șocant de trădare le-a pus tuturor viața în pericol. Folosind documente CIA anterior clasificate și interviuri cu participanți la evenimente, Un spion de miliarde este un exemplu magistral de reportaj și o cutremurătoare poveste adevărată despre ultimii ani ai Războiului Rece.
«În seara zilei de 11 februarie 1980, Guilsher a pornit într-un lung tur de depistare a eventualilor urmăritori. A ajuns cu 20 de minute mai devreme la locul stabilit, pentru cea de-a șasea sa întâlnire cu Tolkacev, un loc de pe lângă Leningradski Prospekt, o arteră principală care pornește din centru și se îndreaptă spre nord-vestul metropolei. Guilsher s-a învârtit în jurul locației, examinând-o cu atenție. După ce a apărut Tolkacev, au discutat în timp ce se plimbau, parcurgând rapid toate subiectele programate. Guilsher i-a dat lui Tolkacev două aparate de fotografiat Pentax de 35 mm. La rândul său, Tolkacev i-a restituit cele patru aparate Tropel – albastru, auriu, argintiu și verde – folosite la fotografierea documentelor. Tolkacev i-a mai dat lui Guilsher și o notă informativă de nouă pagini.
Tolkacev a spus că, de acum înainte, pentru a confirma data unei întâlniri, urma să țină aprinsă lumina de la bucătăria apartamentului său de la ora 12.00 la 2.00 după-amiaza. Sigur se vede lumina din stradă. Au convenit să se întâlnească din nou în mai. Guilsher l-a avertizat pe Tolkacev în privința sporirii filajului KGB.
Atunci Tolkacev l-a întrebat despre pastila letală. Guilsher i-a spus, cu reținere, că cei de la sediul central îi refuzaseră „cererea specială”.
Tolkacev a fost distrus. A bâiguit că aceasta este o mare lovitură psihologică pentru el. Guilsher a văzut că Tolkacev, care până atunci stătuse drept și fusese în vervă, s-a schimbat brusc. Părea dărâmat și lipsit de vlagă.
Guilsher a schimbat imediat subiectu. L-a pus pe Tolkacev să scrie o scrisoare „la cel mai înalt nivel” in Statele Unite, cu rugăminea să analizeze cererea.
Guilsher i-a spus adio lui Tolkacev pentru că mandatul său se apropia de sfârșit și pentru că avea să plece din Moscova la sfârșitul verii. S-au despărțit după numai 20 de minute. Guilsher a pornit pe jos în întuneric, având în buzunar aparatele miniaturale Tropel și ascrisoarea și gândindu-se la imaginea lui Tolkacev prăbușindu-se sub ochii lui.»
Scurtă istorie a beției. Cum, de ce, unde și când s-au îmbătat oamenii, din Epoca de Piatră până în prezent de Mark Forsyth
Editura Polirom, Colecția Hexagon. Istorie, 2018
Pentru vechii egipteni, beția era vehiculul transei mistice. Pentru vikingi, era sursa poeziei, bune sau rele. Pentru tinerele americane din localurile clandestine ale anilor 1920, consumul de alcool echivala cu emanciparea de sub tutela bărbatului. Iar pentru femeile vest-africane, descoperirea fermentării berii a fost nici mai mult, nici mai puțin decît momentul în care omului i-a căzut coada de maimuță. Cu umor și înțelegere față de această meteahnă străveche a omenirii, Mark Forsyth dezvăluie cîteva episoade semnificative ale relației omului cu alcoolul de-a lungul timpului și cele mai interesante expresii culturale ale beției. Dacă cititorii bănuiau deja că alcoolul a jucat un rol important în istorie, cartea le arată că acesta a fost de-a dreptul esențial.
«Așadar, să presupunem că suntem cu toții călători, cândva la sfârșitul secolului al XV-lea. Ne e sete și ne oprim într-un sat să bem o halbă. Cum e?
Bun, mai întâi trebuie să găsim berăria. Încă e marcată cu un băț. Firmele cârciumilor (și, prin extensie, numele lor) nu apar până în anii 1590. Hanurile aveau nume și firme de secole și, pentru că erau mai cu pretențiii, cârciumile au încercat să le imite. Dar deocamdată căutăm doar bățul orizontal deasupra ușii de la intrare, cu o creangă înfrunzită legată la un capăt. Un alt semn era banca penru bere, care, cum ați ghicit, se găsea în fața ușii unde, dacă vremea era bună, puteai să te așezi și să bei la soare. Se prea poate să vedem și câțiva oameni ocupați cu jocurile – favoritele erau cele cu bile – și cu pariurile.
Vom găsi ușa deschisă. Așa cerea legea, excepție făcând perioadele de iarnă grea. Ideea era ca orice demnitar aflat în trecere să poată vedea în interiorul berăriei ca să se asigure că nu se întâmplă nimic nepotrivit, însă fără să fie nevoit să se coboare până la a intra în local. Din această cauză probabil că înăuntru curentul trăgea îngrozitor, dar frigul și curentul erau realități aproape constante ale vieții medievale. Vorbim aici despre perioada de dinainte ca ferestrele de sticlă să fie ceva obișnuit. Peste tot era frig și de fapt unul dintre avantajele berăriei era că de obicei găseai un foc duduind înăuntru. Mulți țărani din Evul Mediu pur și simplu nu-și permiteau un asemenea lux acasă.
Una dintre primele diferențe pe care le vom observa, în comparație cu o cârciumă modernă, constă în faptul că nu există un bar. Tejghelele, pe care le știm și le iubim, nu apar până în anii 1820. Locul nu arată ca o cârciumă, ci ca bucătăria cuiva, ceea ce și este. Undeva în încăpere e un butoi cu bere. Mai sunt câteva taburete și bănci, poate una sau două mese pe capre de lemn. Oricum, valoarea totală a mobilierului nu depășește câțiva șilingi. Suntem acasă la cineva, dar e un loc public.
Persoana în a cărei casă ne aflăm e aproape cu siguranță o femeie. Fie că-și prepară berea la fața locului, fie că o cumpără din altă parte, profesia e una preponderent feminină. Poate să fie căsătorită, desigur, caz în care soșul e proprietarul legal al berăriei. Dar el e la muncă, în timp ce soția asigură familiei un venit suplimentar. E foarte posibil ca proprietara să fie văduvă. Berăriile erau încă una dintre puținele surse de venit pentru femei și, înainte de inventarea pensiilor, autorizațiile pentru deschiderea unei berării le erau acordate văduvelor din milă. Dacă nu primea autorizație, văduva intra în responsabilitatea parohiei, iar parohiei nu-i convenea acest lucru.»
Parisul anilor nebuni de Mary McAuliffe
Editura Corint, Colecția Istorie, 2018
Parisul anilor 1920 a fost fără îndoială… nebun. Parizienii încercau să uite ororile razboiului și se aflau în pragul unei lumi noi – una în care se auzeau vacarmul automobilelor și ritmurile muzicii de jazz. Mary McAuliffe ne prezintă un deceniu care a asistat la uriașele schimbări în aproape toate domeniile, de la artă și arhitectură la muzică și literatură, de la modă, spectacole sau transport la comportamentul oamenilor.
Epicentrul creativității, ca și al petrecerilor, era Montparnasse, unde artiștii și scriitorii săraci găseau prieteni și cafenele, iar turiștii descopereau Parisul mult visat. Personaje importante pe scena pariziană – precum Gertrude Stein, Jean Cocteau, Pablo Picasso, Igor Stravinski, Serghei Diaghilev sau Marcel Proust – au continuat să-și exercite influența, în timp ce altele au reușit să se facă remarcate– printre acestea Ernest Hemingway, Coco Chanel, Cole Porter și Josephine Baker, dar și André Citroën, Le Corbusier, Man Ray, Sylvia Beach, James Joyce sau imprevizibila Kiki de Montparnasse.
Cu toate acestea, departe de a fi ani de fericire deplină, les Années folles au fost martorii unei profunde disperări, ca și ai apariției unor organizații de extremă dreaptă, care aveau menirea de a anihila tot ce amenința tradiția și ordinea – un conflict care va escalada în deceniul următor. Prin cuvinte și imagini evocatoare, Mary McAuliffe le aduce la viață această epocă dinamică.
«În martie, pe când ținea cursuri despre urbanism, Le Corbusier s-a întâlnit cu Jacques Arthuys, militant naționalist și, împreună cu Georges Valois, unul dintre fondatorii partidului fascist francez, Le Faisceau. Le Corbusier (îndemnat de un prieten, Pierre Winter) a inaugurat sediul central al partidului Le Faisceau cu o prelegere în 1925, care i-a făcut pe fondatorii partidului să se gândească la arhitect ca la unul de-al lor. Georges Valois scria în 1927: „Am spus atunci (în 1925) că marile lui concepții exprimau cel mai adânc gând fascist… Acum, fascismul ese tocmai asta, o organizație rațională a întregii vieți naționale…. munca lui Le Corbusier exprimă cu genialitate acest lucru”.
Totuși în momentul respectiv Le Corbusier nu agrea nicio politică anume și cu siguranță nicio ideologie, exceptând preceptele purismului care îi absorbeau viața. Așa cum îi scria mamei lui, era „primit (de Arthuys) cu brațele deschise și multă cordialitate… și cu o propunere clară de a mă numi ministru al urbanismului și locuințelor. Pe scurt, poți să pariezi pe viața ta că nu mă voi amesteca în politică”.
Această promisiune însă se va dovedi greu de ținut în următorii ani.
André Breton deja se alăturase Partidului Comunist, atrăgând mulți suprarealiști de partea lui – deși unii au obiectat la încercarea de a amesteca acțiunile politice și sociale cu provocările lor artistice și literare din lumea burgheză. Mai mult, comuniștii erau suspicioși – „dacă ești marxist, nu ai nevoie să fii suprarealist”, un membru important al partidului îi spunea lui Breton. A fost o relație dificilă de a început, dar Breton continua curajos să creadă că aceste puncte dificile vor dispărea într-un final.
Între timp, suprarealismul înflorea, cu membrii lui care produceau cărți, tablouri și publicații, inclusiv o viguroasă apărare pentru Charlie Chaplin, al cărui divorț urât, plus acuzațiile doamnei Chaplin de „cerințe sexuale indecente”, conduseseră la încercări de interzicere a filmelor acestuia în America. Suprarealiștii s-au implicat nerăbdătători în acest scandal, dar când nu produceau broșuri cu privire la încăierare, rătăceau singuri sau în grupuri pe străzile Parisului, căutând semn sau revelații. Preferau anumite locuri, printre care Pasajul Oprei și Turnul Saint-Jacques, de unde credeau că emanau inconștient forțele Parisului.
Manifestul suprarealist al lui Breton din 1927 a apărut mai întâi (chiar înainte de a fi publicat în La Révolution surréaliste) în noua revistă transition, unde a fost tradus în engleză de către Nancy Cunard. Numai în acel an, transition a publicat opere ale lui Gertrude Stein, Max Ernst, André Gide și Man Ray și de asemenea primele pagini din Work in progress a lui James Joyce. Din păcate, contribuția lui Gertrude Stein, „O elucidare”, a fost tipărită într-o versiune ciudată, neutralizând încercarea ei de a-și explica stilul. Deși tipografia putea avea o apărare solidă bazată pe dificultatea manuscrisului, Stein era supărată și a făcut presiuni la adresa revistei să tipărească articolul ca pe un pamflet separat.
Stilul lui Gertrude Stein era descruajat fără îndoială, dar William Carlos Williams a comis un păcat de neiertat remarcând, în sanctitatea salonului lui Gertrude, că „lucrurile pe care copiii le scriu păreau atât de în stilul lui Gertrude Stein în repetițiile lor” și a întrebat dacă ea era „sigură că scrisul reprezintă meseria ei”. Remarcile lui Williams au durut și nu a mai fost invitat. Cu toate acestea, alții continuau să o venereze și să-i fie la picioare și salonul ei continua să fie privit ca o culme a lumii expatriate. Istoricul și sociologul Lloyd Morrisnota: „O chemare în casa ei echivala cu o invitație de a te prezenta la Mont Blanc”.
Stein deja făcuse cunoștință cu Virgil Thomson, care era mai puțin înclinat să o venereze pe ea – sau pe oricine altcineva. „Se aștepta să i se ofere libertatea unui bărbat”, comenta ea, „fără a permie cuiva să sacrifice respectul datorat ei ca femeie”.
Cu toate acestea Thomson o admira cu adevărat pe Stein și crease o partitură muzicală pentru o parte din cartea Tender Butons. Își va începe curând munca la partitura pentru Four Saints in Three Acts („Patru sfinți în trei acte”).»
