Răul de Jan Guillou
Suedia, anii ’50. Erik este un adolescent de paisprezece ani, victimă a unui tată sadic şi violent care îl bate folosindu-se de orice pretext. Violenţa naşte violenţă şi, la gimnaziu, Erik este şeful unei bande de bătăuşi care îi terorizează pe elevi şi organizează o serie de activităţi ilicite; când situaţia se precipită, Erik este exmatriculat. Înainte ca tatăl să afle despre incident şi să dezlănţuie iadul, mama reuşeşte să-l trimită pe Erik la o şcoală privată, care se dovedeşte a fi un mediu mai brutal şi mai rasist decât vechiul său gimnaziu, o şcoală guvernată de un sistem de reguli şi pedepse la fel de crude precum cele ale tatălui său.
«Următoarea zi de școală începu cu două ore de gimnastică. În prima oră, se antrenară la startul pentru curse de sprint și la predarea ștafetei. Antrenamentul decurse metodic și disciplinat. Toți elevii treebuiau să facă același număr de exerciții și Berg nu permitea nici un fel de ironii la adresa lui Pierre și a alotora care ieșeau ultimii. Exercițiile se reluau tot timpul. La școala lui Erik din Stockholm era cu totul altfel. Rezultatul fiecărui exercițiu împărțea rapid elevii în „cei mai tari” și „cei mai slabi”. Aici, Erik primi aproape la fel de multe observații de ordin tehnic ca toți ceilalți.
La ora a doua însă, clasa fu anunțată că va ieși să joace fotbal pe terenul cel mare al școlii, nu pe cel rezervat antrenamentelor. Elevii reacționară cu strigăte de fericire, dar și cu stupoare. Tosse Berg împărți clasa în două echipe (la școala asta echipele nu erau formate de cei doi băieți care erau primii la fotbal) și se plasă el însuși în echipa lui Erik. Terenul era o minune, gazonul era moale și bine tuns, suprafața largă de mișare se potrivea perfect greutății și rapidității lui Erik. La un moment dat, Erik observă că profesorul căuta să spargă zidul apărării adverse și să prindă ultima pasă ca să bage el golul. O dată, când Erik ajunsese în extrema dreaptă și tocmai își depășise fundașul, rată complet centrarea spre Berg. În loc să trimită mingea cu boltă, spre Berg, șută puternic, direct, așa că mingea lovi bara porții adverse și intră apoi în poartă. Judecând după reacțiile de uimire, era clar că nu toți pricepuseră că, din întâmplare, o pasă ratată se transformase într-un gol artistic. Fără să clipească, Erik se întoarse repede spre mijlocul terenului. După aceea, lucrurile se petrecură mai normal. Băgă trei-patru goluri, cu șuturi scrute și puternice.»
Omul suspendat de Saul Bellow
Aşteptând să fie recrutat în armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Joseph şi-a dat demisia şi s-a pregătit cu grijă pentru plecarea pe front. Când o serie de încurcături birocratice întârzie încorporarea sa, el se găseşte în situaţia de a nu avea nimic mai bun de făcut decât să-şi piardă vremea cu lucruri mărunte.
Omul suspendat reprezintă jurnalul său, o extraordinară relatare a rătăcirilor sale neliniştite pe străzile oraşului Chicago, a gândurilor sale despre trecut, a reacţiei sale psihologice faţă de inactivitatea sa, în vreme ce războiul se dezlănţuie în întreaga lume, şi a observaţiilor sale asupra libertăţii de a alege.
„29 ianuarie
Pe când treceam pe lângă locul unde îi place lii Vanaker să-și arunce gunoaiele, am văzut pe un tufiș, printre sticle, o pereche de șosete care mi s-au părut cunoscute. Am cules una și am examinat-o. Era a mea. Nu încăpea nici cea mai mică îndoială; cumpărasem câteva perechi cu modelul acesta cu vreun an în urmă. Pentru a fi cimplet sigur, am dus acasă o șosetă și am comparat-o cu restul. Era identică. Poate că într-adevăr furase parfumul Ivei. Și nu voisem să cred așa ceva. Din câte îmi spune doamna Briggs, Vanaker are o slujbă bunicică la un garaj. Duminică dimineața, când îl vedem cum pleacă la biserică, e bine îmbrăcat. Ce l-o fi împins să-mi fue șosetele astea vechi? Nu i-am spus nimic Ivei, am preferat să înfășor proba într-o bucată de hârtie și s-o arunc.
30 ianuarie
I-am scris lui Abt, dar n-am pomenit nici cun cuvințel despre broșura lui. Să vezi ce furios o să fie.
31 ianuarie
S-a mai înmuiat gerul. Furia curățeniei. Una dintre cămășile mele a venit de la spălat fără un singur nasture. Trebuie să fac plângere.”
Ordinea de zi de Éric Vuillard
20 februarie 1933, o zi banală de iarnă berlineză. În salonul luxos al reşedinţei preşedintelui Republicii are loc o întâlnire secretă între douăzeci şi patru de mari industriaşi germani şi oficiali nazişti de rang înalt veniţi să ceară sprijin financiar pentru Partidul Naţional-Socialist înaintea alegerilor legislative. Satisfăcuţi de perspectivele care li se oferă, magnaţii îşi deschid larg pungile, gest care va avea consecinţe cumplite pentru întreaga lume.
12 martie 1938, anexarea Austriei este în curs. În acea zi menită să rămână în istorie, jurnalele de ştiri înfăţişează o armată motorizată în mişcare, o forţă teribilă, inexorabilă. În spatele propagandei ţesute cu talent de Goebbels se desfăşoară însă un surogat de Blitzkrieg, căci panzerele se defectează unul după altul pe drum. Adevărata istorie a Anschlussului este departe de imaginea cunoscută îndeobşte. Nu tăria de caracter sau hotărârea nestrămutată a unui popor aduc victoria, ci o combinaţie între intimidare şi cacealma.
Prin această relatare intensă şi captivantă, Éric Vuillard avertizează cu privire la pericolul orbirii voite şi aminteşte că, în ultimă instanţă, cel mai rău deznodământ nu este inevitabil.
„Astfel, din oră în oră, Göring își dictează ordinea de zi. Pas cu pas. Iar replicile sale scurte trădează tonul imperios, disprețul. Latura mafotă a acestui caz sare deodată în ochi. La nici douăzeci de minute de la scena pe care tocmai am citit-o, Seyss-Inquart sună din nou. Göring îi ordonă să se întoarcă la Miklas și să-i explice că, dacă nu-l va numi cancelar înainte de ora nouăsprezece treizeci, o invazie se poate abate asupra Austriei. Suntem departe de conversația amabilă dintre Göring și Ribbentrop pe tema spionilor eneglezi, departe de eliberatorii Austriei. Dar mai este un lucru care trebuie să ne rețină atenția: și anume, expresia utilizată de Göring, amenințarea cu invazia care se poate abate asupra Austriei. I se asociază numaidecât imagini terifiante. Însă trebuie derulat înapoi filmul pentru a înțelege cum se cuvine, trebuie să uităm ceea ce credem că știm, trebuie să uităm de război, trebuie să ne debarasăm de știrile vremii, de montajele lui Goebbels, de toată propaganda lui. Trebuie să ne amintim că, în acest moment, Blitzkrieg nu înseamnă nimic. Nu e decât o imensă pană de motor pe șoselele austriece, nimic altceva decât furia oamenilor, un cuvânt venit prea târziu, ca o cacealma la poker. Și uimitor în acest război este succesul inedit al acelei impertinențe, din care trebuie reținut un aspect: lumea cedează în fața blufului. Chiar și lumea cea mai serioasă, cea mai rigidă, chiar și vechea ordine, dacă nu cedează întotdeauna în fața exigențelor justiției., dacă nu se înclină întotdeauna în fața poporului răsculat, se înclină în fața unui bluf.
La Nürnberg, Göring asculta, cu bărbia sprijinit-n pumn, lectura lui Alderman. Din când în când schița un zâmbet. Protragoniștii scenei sunt reuniți în aceeași încăpere. Numai sunt la Berlin, Viena și Londra, sunt la doar câțiva metri unii de alții: Ribbentrop și prânzul de rămas-bun, Seyss-Inquart și servilismul lui de kapo, Göring și metodele sale de gangster. În cele din urmă, pentru a-și încheia demonstrația, Alderman revenila data de 13 martie. Citi finalul micului dialog. Îl citi cu acel glas monoton care știrbea discuției întreg prestigiul și o reducea la ceea ce era: pur și simplu o ticăloșie.”
Drumul spre casă de Yaa Gyasi
Ghana, secolul al optsprezecelea. Două surori vitrege se nasc în sate diferite, fără ca vreuna să ştie de existenţa celeilalte. Una din ele se va căsători cu un englez şi va duce o viaţă confortabilă la Castelul Cape Coast. Cealaltă va fi capturată într-un raid care are loc în satul ei, închisă în acelaşi castel şi vândută ca sclavă. Drumul spre casă urmăreşte vieţile paralele ale acestor surori şi ale descendenţilor fiecăreia, de-a lungul a opt generaţii: de la Coasta de Aur la plantaţiile din Mississippi, de la Războiul Civil american până la epoca jazzului în Harlem.
Extraordinarul roman scris de Yaa Gyasi pune în lumină moştenirea împovărată de suferinţe a sclaviei atât pentru cei care i-au căzut pradă, cât şi pentru cei rămaşi în urmă, şi arată modul cum memoria ei este gravată în sufletul naţiunii americane.
«Pe când Abena se întorcea în sat, cu semințe noi în mână, se gândi iarăși la vârsta pe care o avea. O femeie nemăritată la douăzeci și cinci de ani era ceva nemaiauzit, în satul ei sau în orice alt sat de pe continentul său ori cel vecin. Dar în satul ei erau doar câțiva bărbați, și nici unul dintre ei nu voia să riște cu fata lui Păgubosu´. Plantele tatălui Abenei nu crescuseră niciodată. An după an, anotimp după anotimp, pământul scuipa plante putrede sau uneori absolut nimic. Cine știe de unde s-o fi trăgând tot ghinionul ăla?
Abena pipăi semințele din palmă – mici, rotunde și tari. Ciner ar fi crezut că se puteau transforma într-un câmp întreg? Se întreba dacă anul acesta aveau să se transforme pentru tatăl său. Abena era sigură că moștenise lucrul care îi câștigase porecla tatălui său. Îi spuneau omul fără nume. Îi spuneau Păgubosu´. Iar acum, necazurile lui o urmăreau pe ea. Nici măcar prietenul ei cel mai bun din copilărie, Ohene Nyarko, nu voia s-o ia de soție a doua. Deși el nu o spunea niciodată, ea știa ce gândea: că fata nu merita risipa de igname și vin, ca el să-i plătească prețul miresei. Uneori, când dormea în coliba privată pe care i-o construise tatăl său, se întreba dacă ea însăși nu era cumva un blestem, nu pământul nelucrat care zăcea în jurul lor, ci tocmai ea.
– Bătrâne, ți-am adus semințele pe care le-ai cerut, anunță Albena când intră în coliba părinților săi.
Se dusese până în satul vecin, fiindcă tatăl său se gândise, încă o dată, că dacă schimba semințele, poate avea să i se schimbe și norocul.
– Mulțumesc, zise el.
Înăuntrul colibei, mama Abenei mătura podeaua, aplecată, cu o mână ținându-se de spate, cu cealaltă ținând strâns perii de palmier, legănându-se în ritmul unei muzici pe care doar ea o auzea.
Abena își drese glasul.
– Aș vrea să vizitez Kumasi, spuse ea. Aș vrea să-l văd o dată înainte să mor.
Tatăl ei ridică ochii și o privi tăios. Cercetase semnințele în palme, învârtindu-le de pe o parte pe alta, ducându-le la ureche de parcă le putea auzi, ducându-le la buze de parcă le putea gusta.
– Nu, zise el cu fermitate.
Mama sa nu se ridică, dar se opri din măturat Abena nu mai auzea perii pe argila tare.
– E timpul să fac călătoria asta, zise Abena, privindu-l în ochi. E timpul să întâlnesc oamenii din alte sate. Curând, o să fiu o fată bătrână fără copii, și n-o să cunoscu altceva decât satul ăsta și satul vecin. Vreau să vizitez Kumasi. Să văd cum arată un oraș mare, să merg pe lângă palatul regelui ashanti.
Auzind cuvintele „regele ashanti”, tatăl său își încleștă pumnii, zdrobind semințele în palmă până când se făcură un praf subțire care i se strecură prin spațiile mici dintre degete.
– Să vezi palatul regelui ashanti pentru ce? strigă el.
– Nu sunt și eu ashanti? întrebă ea, provocându-l să-i spună adevărul, să-i explice cum de accentul său avea ceva din fanti, cum de pielea sa avea și ceva alb. Neamul meu nu se trage din Kumasi? M-ai ținut aici captivă cu ghinionultău. Păgubosu´, așa ți se zice, dar ar trebui să-ți zică Rușine, sau Fricosu´, sau Mincinosu´. Cum e, Bătrâne?»
Zile fără sfârșit de Sebastian Barry
În vârstă de doar şaptesprezece ani, supravieţuitor al foametei din Irlanda, Thomas McNulty se înrolează în armata Statelor Unite ale Americii în anii 1850. Împreună cu camaradul său de arme, John Cole, Thomas va lupta în războaiele împotriva indienilor sioux şi yurok şi, în cele din urmă, în Războiul Civil. Marcate de greutăţi înfricoşătoare, aceste zile li se par bărbaţilor extraordinar de intense, în ciuda ororilor la care sunt martori şi la care iau parte.
Plasându-şi acţiunea din Wyoming până în Tennessee, cartea lui Sebastian Barry este o capodoperă de atmosferă şi limbaj. Poveste emoţionantă despre doi bărbaţi şi despre familia improvizată pe care şi-o creează împreună cu Winona, o tânără sioux, Zile fără sfârşit este un portret expresiv şi memorabil al celor mai cumpliţi ani din istoria americană.
„În armată cunoști o duzină de bărbați pe lună veniți din Irlanda, dar nu-i auzi niciodată vorbind prea mult despre asta. Recunoști un irlandez pentru că-i stă scris în frunte. Vorbește cumva diferit și, în general, nu e omul care să se dea în vânt să se tundă; și mai e ceva la un irlandez când bea care nu seamănă cu altă ființă umană. Nu-mi spune tu mie că irlandezul e vreun exemplu de umanitate civilizată. Poate fi un înger îmbrăcat în straie de diavol sau un diavol în straie de înger, dar, oricum vorbești cu doi când vorbești cu un irlandez. Nici nu te poate ajuta destul, nici nu te poate păcăli prea tare. Soldatul irlandez e cel mai viteaz pe câmpul de bătălie, dar și cel mai laș. Nu știu ce. Am văzut irlandezi ucigași și suflete duioase, dar sunt la fel amândoi, arde un foc îngrozitor înăuntrul lor, de parcă ei ar fi doar învelișul unui cuptor. Asta și se întâmplă dacă ești irlandez. Dacă înșeli un irlandez cu o jumătate de dolar, o să-ți dea foc la casă ca să se răzbune. O să se chinuie până pică mort de dorința de a-ți face rău. Nici eu n-am fost alfel vreodată.
O să spun iute ce mi s-a întâmplat mie de m-a adus în America, dar nu simt că ar trebui să spun prea multe. Vorba e de argint, tăcerea e de aur, spune vechea zicală. E al dracului de adevărată.
Tatăl meu era exportator de unt la o scară mică, trimițând în Anglia butoaie cu unt din portul Sligo. Toate bunătătile se trimiteau de acolo. Vaci, boi, porci, oi, capre, grâu, orz, porumb englezesc, sfeclă, morcovi, varză și toate celelalte accesorii ale existenței. Tot ce rămânea de mâncare în Irlanda era cartoful și, când nu mai erau cartofi, nu mai rămânea nimic în bătrâna Irlandă. Ea flămânzea pe picioare. Și n-avea nici ciorapi. Avea zdrențe. Tatăl meu erau un soi mai bun și purta joben negru, dar și ăla arăta destul de ponosit pentru că dusese deja o viață aventuroasă în Anglia. Noi trimiteam mâncare în Anglia, și ei ne tirmiteau zdrențe și pălării ponosite. Nu știu, eram doar un copil. În ´47 recolta a fost atât de slabă, că nici măcar tatăl meu nu avea nimic. Sora mea a murit și mama la fel, pe podeaua din piatră a casei noastre din orașul Sligo, pe o stradă numită Lungey. Lungey însemna Luaighne în irlandeză, care era regatul în care strămoșii mei erau regi, sau așa zicea tata. Era un om foarte plin de viață pe când era în viață. Îi plăcea să cânte, era dansator și îi plăcea să facă afaceri cu căpitanii pe chei.”
