„Bucureștii Belle Epoque”

Clișeele unor ani fermecători

„Bucureștii Belle Epoque”, un remarcabil album fotografic, a fost editat de curând de Art Historia, lucrarea fiind realizată cu sprijinul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, Muzeului de Istorie al Municipiului București, Muzeului Național de Istorie și Muzeului Național Militar „Regele Ferdinand”.
Radu Oltean (coordonator, texte), Emanuel Bădescu și Dan Roșca (texte) răsuflă ușurați că, „după aproape cinci ani de muncă, de scotocit prin cutii prăfuite cu fotografii străvechi, selectat și prelucrat, de adunat cu acribie informații din presa și publicațiile vremii”, au izbutit să lege acest catalog fotografic dedicat perioadei 1877 – 1916.
Autorii aproximează intervalul de referință cu date ce recapitulează condițiile care au concurat la modernizarea atât de rapidă a capitalei Principatelor Unite. Aici, la început, sunt trecuți în revistă factorii pentru un așa proces de afirmare orășenească: influența fiilor studioși reîntorși din străinătăți, participarea indirectă a comunităților închegate de etnici, edili și arhitecți sinonimi cu memoria epocii, ecuația perfectă dintre domnia lui Vodă Carol I și perioada studiată, pluripartitismul germinativ, deschiderea administrativă a Primăriei, multiplicarea ofertei pentru consumul agreabil al timpului liber, ponderea progresivă a berăriilor, cafenelelor, instituțiilor teatrale, gazetelor la compunerea conștiinței civice sau, negreșit, inovațiile tehnologice ori beneficiile descoperirilor epocale în lumea medicală. Această introducere succintă, realizată de Emanuel Bădescu și Radu Oltean, recomandă albumul și oferă privitorului o posibilă sistematizare a bogatului material fotografic.
Calitatea unei asemenea produs editorial e dată, înainte de toate, de claritatea reproducerilor (desigur, în proporția în care originalul o îngăduie). Din acest punct de vedere, atât scanarea, cât și procesarea ulterioară a fotografiilor dirijează albumul spre idealul impecabilului. În al doilea rând, explicațiile anexate nu păcătuiesc prin mărimi plicticoase, ci se mărginesc la un necesar informațional de natură să orienteze curiozitatea cititorului spre lecturi adiacente.
Fotografiile nu sunt rânduite neapărat cronologic; de altfel, această abordare nici nu era obligatorie. Au fost preferate seturi revelatoare, acestea înfățișând clădiri monumentale și, firește, emblematice, instituții de învățământ, lăcașuri de cult (unele dispărute, cum ar fi Biserica Sărindar), hoteluri, lăcașuri de cultură, vaduri comerciale (Lipscanii), obiective decisive pentru dezvoltarea edilitară (prima uzină „idraulică” de la Grozăvești, de pildă), unități spitalicești (Spitalul Brâncovenesc…), transportul urban (de la tramvaiul cu cai la automobilele primitive). Atenție aparte este alocată modernizării Bucureștilor prin loisir, fie că vorbim despre vilegiatură, patinaj, curse de cai, terase celebre (Oteteleșeanu), serbări filantropice ori baluri mascate. Totodată, un capitol este consacrat evenimentelor istorice majore: vizita lui Franz Joseph I (1896), ceremonii cu priză la public – dezveliri de statui, defilări, mitinguri (de susținere a mișcării memorandiste), manifestări de Ziua Regalității (festivități organizate în diferiți ani), serbarea Zilei Independenței.
O secțiune distinctă este dedicată Expoziției Generale Române, moment marcant al epocii „fotografiate”:

„Expoziția Națională organizată în 1906 în Parcul Filaret (fosta Câmpie a Libertății, azi Parcul Carol), a fost evenimentul cel mai reprezentativ pentru Bucureștii din perioada Belle Epoque. Această manifestare grandioasă și unică pentru istoria Capitalei a adunat toate energiile creatoare ale orașului și țării pentru o triplă celebrare: împlinirea a patruzeci de ani de domnie a lui Carol I, a douăzeci și cinci de la întemeierea Regatului și a o mie opt sute de ani de la cucerirea Daciei de către Traian”.

Pe lângă instantanee care exemplifică măreția expoziției, autorii prezintă și două grăitoare panorame asupra imensei expoziții în aer liber, fiecare însoțită inspirat de câte o legendă care explică întrebuințarea tuturor elementelor alcătuitoare.
Lucrarea se încheie, trist și istoric, cu imagini de la funeraliile Regelui Carol I (sfârșitul lui septembrie 1914), prima fotografie aeriană a Capitalei (realizată de aviația germană „probabil în 1916”) și, inevitabil, cu sfârșitul Belle Epoque, când trupele Puterilor Centrale ocupă Bucureștii în noiembrie 1916.
Între cadrele fotografiilor de dimensiuni felurite, Emanuel Bădescu, Radu Oltean și Dan Roșca au folosit, ca mortar pentru consolidarea paginii, reclame în acord și cu imaginea, și cu textul explicativ. În altă ordine de idei, nu știu câte dintre fotografii sunt inedite și câte sunt circulate; eu însumi, pasionat de epoca vizată, am văzut unele (integral sau în detaliu) vehiculate pe internet: gradul de insolit al albumului nu e un etalon de apreciere a lucrării. Dacă vor fi avut ispita de a „coloriza” fotografiile, autorii sunt de felicitat că i s-au împotrivit, singurele supuse – de către Dragoș Andreescu – acestui procedeu de întinerire cromatică fiind fotografiile de pe copertă.
Încă o remarcă: nu veți găsi nimic despre Bucureștiul imund și nevoiaș situat la câteva străzi distanță de marile și luminoasele bulevarde. Cercetători onești, autorii nu măsluiesc istoria, nu urmăresc vreo derogare de la realitățile intervalului, recunoscând că …

„România – asemenea Capitalei ei – dovedea că are două chipuri, unul opulent, celălalt uitat de guvernanți și abandonat în mizerie. Iar Bucureștii, mai mult decât celelalte mari orașe ale Regatului, se înstrăinaseră atât de mult de lumea rurală a țării, încât tindea să devină o adevărată enclavă de secol XX în mijlocul unei societăți încă medievale”.

Pentru acest oraș „abandonat în mizerie”, autorii ar fi avut acces la un tezaur fotografic (care nu respectă întocmai „rama” Belle Epoque), cu Popp de Szathmári, Angerer și Duschek, la un capăt de interval, ca să nu mai vorbim de Nicolae Ionescu, Iosif Berman sau Wilhelm Alexander Pragher, la celălalt capăt, cronicari în fotografiile cărora negrul cotidian aproape că anulează, cu brutalitatea spontaneității, albul. Surprinzând însă doar splendorile epocii, poate că mai nimerit ar fi fost ca titlul albumului să fie „Bucureștiul Belle Epoque”.
O axă sau, cum i-a spus Gheorghe Crutzescu, „osia în jurul căreia se învârtește roata cetății”, revine cu stăruință, obsesiv: Calea Victoriei. Traseul Hanul Stravopoleos, apoi Palatul Poștelor, Piața Sărindar, Casa Capșa, Grand Hôtel Continental, Piața Teatrului, Palatul Regal, Magasin Général de Paris, Atheneul Român, Palatul „Nababului”, Palatul lui „Beizadea Vițel”, șoseaua Kiseleff și rondul de la șosea (actuala Piață a Victoriei) este șira Bucureștiului epocal. Sau, cum scria același Gheorghe Crutzescu în „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi” (apărut în 1943, volumul republicat în 2014 este inclus de autorii albumului în bibliografia selectivă):

„Dar dacă sunt zile în care te cuprinde nostalgia unui fel de viață pe care nu ai apucat-o, care-ți pare însă cunoscută, dacă îți sunt dragi unele cuvinte bătrânești, care te duc într-o lume pe veci apusă, dar în care au trăit bunicul și străbunicul tău; dacă nu crezi că moșii noștri erau toți niște sălbatici și că adevărata noastră «civilizație» a început odată cu automobilele, casele «block» și matchurile de football; atunci, dacă vrei, s-o luăm în sus, împreună, pe Podul Mogoșoaiei, vom merge încet, plecând urechea la poveștile de ieri, sau de demult, pe care zidurile vechi și locurile bătătorite de veacuri le mai șoptesc, încă, celor ce vor să asculte”.

Lăsând deoparte alte scrupule, să spunem că este o lucrare pentru înțelegerea căreia capitale sunt lecturile care depozitează vraja unor ani când bucureșteanul – cel puțin cel încremenit cu predilecție în acest album împotriva amneziei – privește degajat spre aparatul fotografic.
Un oraș ipostaziat în fibra sa nostalgică privește, la rându-i, calm către noi. Bucureșteanul epocii, domiciliat și el cu apăsări, are totuși seninătatea căreia Paul Morand, în scânteietorul său volum de proză de călătorie „Bucarest”, apărut în 1935, îi găsește o sursă naturală:

„Lecția pe care ne-o dă Bucureștiul nu e o lecție de artă, ci de viață; te învață adaptarea la orice, chiar și la imposibil. Sub acest aspect, el întrupează sufletul unui popor cu o răbdare infinită sublimă ca răbdarea animalelor, și al cărui optimism tolerant a născocit această vorbă: «Mare-i grădina lui Dumnezeu!». Capitală a unei țări tragice unde totul sfârșește adesea în comic, Bucureștiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare, și de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureștiul a rămas orașul bucuriei”.

Un asemenea București învăluit în serenitatea seducătorilor ani recuperează albumul „Belle Epoque”.