„Bărbatul care aduce fericirea” de Cătălin Dorian Florescu

Romanul lui Cătălin Dorian Florescu m-a atras de la primele pagini prin atmosferă, dar și prin țesătura frazelor și a poveștilor ce se împletesc, traversând vremuri și întinderi imense de pâmânt și ape, de pe coasta de est a Americii până în cele mai estice locuri ale României, pornind de la începutul secolului XX și ajungând la începutul secolului XXI. Trebuie să parcurgi o bucată bună până să prinzi în mână firele, și nici atunci nu poți ști cu certitudine ce are de gând scriitorul cu ele sau care este punctul în care se vor intersecta, însă adesea, cel puțin la început, eventuala conexiune a celor două povești (căci două sunt poveștile care se derulează în fața ochilor cititorilor) preocupă prea puțin cititorul care „călătorește” de pe un continent pe altul, explorând lumi atât de diferite, dar, în esență, asemănătoare. Și poate părea incredibil cum, în paginile aceleiași cărți, New York-ul anilor 1900 se întrepătrunde cu Delta Dunării din primele decenii ale secolului trecut.

„RÂUL PRIMEA MORȚII CU BLÂNDEȚE, CA ȘI CUM ar fi știut că sunt niște morți deosebiți. Oricât de nestăpânit putea fi câteodată, East River se întindea în zori ca o fâșie lată de plumb. Era răbdător, nu voia să se amestece în treburile oamenilor. În ziua aceea n-avea să mai capete morții ghetoului, în schimb îi va lua pe alții. Asta era aproape sigur.” (pag. 7)

Ar trebui să mă leg de partea finală pentru a realiza un rezumat și n-am s-o fac, pentru că parcurgerea poveștilor, așa cum le-a lăsat autorul, mi se pare mult mai interesantă, ajungând, o dată cu narațiunea, la o oarecare elucidare. Îmi plac textele care nu-ți dau mură-n gură, care îți provoacă mintea și imaginația, iar Bărbatul care aduce fericirea a reușit acest lucru, căci poveștile pe care le deapănă au ascunzișurile lor, ca de altfel orice poveste a oricărui om. În preajma anului 1900, un adolescent hoinărește pe străzile New York-ului vânzând ziare pentru a-și câștiga existența, înfruntând foamea și frigul pe tărâmul tuturor posibilităților, asemenea nenumăraților imigranți veniți din toate colțurile lumii. Fără a-și cunoaște obârșia, pare că îi este ușor să imagineze felurite istorii ale venirii sale pe lume, însă toate acele istorii ascund imensa tristețe a omului fără rădăcini, cu un trecut incert, pe care nu poate sau nu vrea să și-l amintească. Viața i se limitează la a face rost de bani pentru un prânz bun, o bere și ceva tutun și la a visa un viitor fără lipsuri, în vreme ce viscolul îl izbește din toate părțile, iar proprietarii dughenelor îl izgonesc pe rând din locurile în care se adăpostește pentru a se încălzi cât de cât. Astfel se conturează povestea lui bunicu’, dar și a sutelor de mii de suflete îngrămădite în ghetouri, măturate de boli și de sărăcie, în țara în care credeau că vor găsi izvoare de lapte și miere.

Pe de altă parte, avem povestea Elenei, care se naște în pustietatea Deltei Dunării, în vremuri în care superstițiile însuflețesc fiecare tulpină din stuful crescut în bălți și fiecare ochi de apă pare să împrăștie propriul blestem. Sau cel puțin așa cred locuitorii acelor locuri rupte de civilizație, în care medicii nu ajung, iar suferințele fizice sau sufletești impun ajutorul babelor pricepute la astfel de lucruri, în schimbul unei găleți cu pește și a unei sticle cu tărie.

Dacă sufla în sobă, femeia gravidă avea să facă febră și să piardă copilul. Dacă își trecea firul de lână pe după ceafă, nou-născutul urma să fie sugrumat de cordonul ombilical. Dacă vedea un cadavru și nu-și făcea cruce și nu murmura „Nu văd niciun mort”, o aștepta nașterea unui copil mort. Dar cel mai rău era noaptea, dacă dracul, care avea nouăsprezece nume și putea face nouăsprezece lucruri rele, intra în casă. Când femeia sărea din somn, sleită de puteri și plină de vânătăi, asta se întâmpla fiindcă o vizitase el. (pag. 42)

Cătălin Dorian Florescu reușește să redea în cele mai mici amănunte atmosfera fiecărui loc și a fiecărui timp și trebuie să mărturisesc că, pe parcursul paginilor în care ni se dezvăluie povestea Elenei (a uneia dintre ele), mi-am amintit adeseori de Europolis al lui Jean Bart, deși stilul scriiturii este diferit. Cele două fire narative alternează și, pe măsură ce timpul înaintează în fiecare dintre ele, încep să se înfiripe legături. Visul american poate fi considerat un punct comun, dar cât de îndepărtat este el de acele meleaguri din preajma Sulinei, în care ziarele vechi de un an lipite pe o baracă stârnesc un entuziasm uimitor. Timpul pare să curgă altfel acolo, iar valurile istoriei ajung cu întârziere. Cei tineri se simt sufocați, își doresc să evadeze, să plece departe, să descopere lumea ce se întinde dincolo de locul în care le-a fost dat să se nască și în care barca este singurul mijloc de trasport. O astfel de dorință o însuflețește și pe Elena și, când ajunge la vârsta la care poate trăi din propria muncă, părăsește satul natal pentru Sulina mult mai ofertantă și, ajunsă acolo, își îndreaptă aspirațiile către lumea cea largă, iar visul ei, care nu o va părăsi nici atunci când orizonturile s-au închis de multă vreme în fața sa, este acela de a ajunge în America.

Povestea lui bunicu’ și povestea Elenei, diferite și cu trasee aparent paralele, converg în cele din urmă într-un punct la care niciunul dintre protagoniștii inițiali nu ar fi putut să se gândească. Însă, citind, te lași învăluit în mrejele poveștilor lor, încât acel punct de convergență poate la fel de bine să nu existe. Personal, pot spune că mi-au plăcut mai mult acele bucăți din roman care explorează timpuri îndepărtate decât cele în care ne apropiem de prezent, dar aceasta este o apreciere subiectivă și nu pot ignora importanța părții finale, care leagă cele două fire narative.

Bărbatul care aduce fericirea trebuie citit pe îndelete, în doze mai mari sau mai mici, oferindu-vă timp și liniște pentru a vă lăsa cuprinși de amănunte, de imagini, de fluiditatea frazelor care îmbină naturalețea cu minuțiozitatea. Romanul lui Cătălin Dorian Florescu vibrează, îmbinând emoții și imagini, vorbind despre viață, despre moarte, despre iubire, despre noi.

Editura: Humanitas