Unchiul meu din America

Autoare de cărţi apărute la Paris şi la Bucureşti (Les femmes occidentalesn’ont pas d’honneur, 2015, Literatura canadiană în infraroșu. Nihilismul feminin, 2016), trăind o perioadă la Montréal, cu studii doctorale în filosofie şi literatură comparată, Laura T. Ilea îşi construieşte un stil interesant, accesibil şi, în acelaşi timp, profund, o proză de idei, din care nu se pierde „povestea”.

Se poate spune că tânăra scriitoare rămâne, în paginile de ficţiune, în siajul autorilor preferaţi, asupra operei cărora reflectează în studiile sale de critică şi teorie literară – Heidegger, Bergson, Orhan Pamuk, Jose Saramago, Ernesto Sábato, Hemingway, Kerouac. Scrisul este un act de responsabilitate şi, încărcat cu forţa pe care i-o dau ideile, devine un manifest:

„Şi totuşi, între naştere şi moarte majoritatea oamenilor dorm liniştiţi, fără niciun spasm de trezire. E sarcina scriitorului să-i trezească din somn.”

Toţi avem un unchi în America, asta spune un personaj din romanul Cartografia lumii de dincolo. Unchiul acesta, despre care este vorba în paginile romanului semnat de Laura T. Ilea, este exact inversul personajului Hulot, din filmul regizat de Jacques Tati (Mon Oncle, 1958), adică nu este un adept al consumerismului. Dimpotrivă, unchiul Patrick, tot un excentric, adună ceea ce consumă alţii, încercând (şi reuşind, vag), cu sacii de gunoi din portbagaj, să recicleze conştiinţa imundă a unei societăţi care epuizează rezervele lumii. În schimb, asemănarea cu protagonistul filmului Mon oncled’Amérique (Alain Resnais, 1980, premiat la Cannes) este mai mare, dacă ne raportăm la mecanismele memoriei, în toată complexitatea lor – condiţionare a instinctului de supravieţuire, a afectivităţii şi a conexiunilor de tot felul, fundament al complexităţii noastre comportamentale. Unchiul din America este un pretext pentru a propune cititorului teme generoase: trauma ruperii de familie şi de ţară, prietenia, în formula ei versatilă, relaţia tensionată dintre tradiţie şi modernitate, ipostazele feminităţii etc.

Cât din sufletul tău ţii pentru tine, cât eşti dispus să arăţi celorlalţi?! Personajele au intuiţii interesante şi un discurs articulat, semn al unei inteligenţe freatice, puse în acord cu autenticitatea trăirii. Exprimarea este, de multe ori, memorabilă prin ineditul asocierilor care, ai impresia, deconstruiesc clişeele vehiculate de un anume gen de proză contempoană. Se vorbeşte despre suflet şi trup, dar în alte cuvinte decât te-ai aştepta, fără ca aceste concepte să atingă frivolitatea. Cu simplitate, dar nu simplist:

„Vine un moment în care sufletul moare. Iar oamenii circulă fără nicio sfială, fără sunet. Dacă i-ai dezbrăca, le-ar fi ruşine nebună să se expună privirilor celorlalţi. Dar cum sufletul nu se vede, nu dau doi bani pe el.”

„Din ziua în care a străbătut ceaţa şi s-a trezit singură, a simţit că înaintează fără corp, că durerea şi plăcerea nu o mai atingeau decât în mod indirect, nu mai aveau substanţă.”

„A ştiut că începuse să o iubească atunci când şi-a dat seama că asculta cu atenţie ce avea să-i spună”.

Căutându-şi unchiul din America, Amalia, o tânără însărcinată, rememorează povestea propriei familii. Amalia este nepoata Dariei, ţărancă din Apuseni. Rămasă văduvă, Daria îşi lasă copiii în sat şi pleacă în America, face bani de pe urma prohibiţiei şi se îndrăgosteşte de Peter, patron de ceainărie, cu care are un băiat:

„Cum a ajuns acolo i-a venit inima la loc. Cunoscuţii ei se înstăpâniseră bine pe teritoriu. Străzile purtau chiar câte două nume, unul în engleză, iar celălalt familiar, de acasă. Ajunseseră până într-acolo încât, pentru că nu avea niciun munte la orizont şi pentru că nu puteau trăi fără munţi, îşi pictaseră creste înzăpezite pe faţadele caselor. Staţia de tren o botezaseră Canton-Vidra, după staţia din care luau trenul când plecau spre Bucureşti.”

Hainele luate de acasă şi păstrate un timp într-un cufăr îi arată Dariei, o femeie cu puterea de a ghici semnele destinului, ce e de făcut: se va întoarce, în satul ei, undeva rămâne până la moarte. Îl lasă în urma ei, în America, pe Patrick, băiatul pe care nu apucă să-l mai vadă vreodată. Călătoria Amaliei spre unchiul din America, fără Andrei şi fără Armand, bărbaţii pe care-i iubise, capătă sens pe măsură ce de pe harta vieţii ei dispar petele albe. Viaţa este luată în stăpânire prin cartografiere, „dincolo” de locurile familiare, însă şi dincolo de propriile limite, fizice şi psihice. Naşterea este un capăt de drum, în această călătorie a incertitudinilor de tot felul:

„Luase o hotărâre care nu îi mai putea aduce înapoi pe niciunul dintre cei doi, dar care îi crea o hartă singuratică, plină de miraje. Era gata să o înfrunte. La capătul ei o aştepta băiatul pe care urma să-l nască. Era lumea ei. Harta pe care uscaturile şi mările se înghiţeau fără încetare.”

Amalia este un personaj interesant, o „posibilă redefinire a genomului feminin”, ca să folosim titlul unui articol semnat de Laura T. Ilea şi apărut în Observatorul cultural. Amalia ştie să privească spre propria lume, cu o lentilă care amplifică senzaţiile şi culorile, dându-i frenezia unei libertăţi absolute, de nereprimat. Aproape mereu îndrăgostită, aproape mereu sfâşiată de tristeţea iubirilor inconsistente, Amalia este tulburată de bărbaţii excentrici în preajma cărora ajunge. Idealişti sau pragmatici, cu obsesii şi laşităţi scuzabile, aceşti bărbaţi refuză paternitatea, aşa cum refuză orice alt fel de legătură pe care o percep ca pe o constrângere. Amalia are însă nevoie de „iluzia continuităţii”:

„Mi-a trecut prin cap că mişcarea aceea, descompusă în infime particule şi recompusă după alte legi, ar fi dus la un cu totul alt scenariu. Douăzeci şi patru de imagini pe secundă, atât percepe ochiul nostru pentru a avea iluzia continuităţii, pentru a-şi da seama că lucrurile se află într-un flux continuu, că între ele nu există obturaţii, distorsiuni şi goluri. În acel moment mi-am dorit să reţin douăzeci şi patru de imagini care să aibă legătură cu el, mi-am impus să mi le imprim în memorie. Ne-am oprit şi ne-am aşezat pe o bancă.”

Maria, alt spirit liber, este călăuza Amaliei în această călătorie. Aparţinând aceleiaşi familii, cele două femei încă tinere au conştiinţa vieţii anacronice pe care o duc, într-o societate în care se ivesc crize majore. Le uneşte dorinţa de a căuta şi de a găsi conexiuni, sensuri, oameni dragi.

Cartea este plăcută prin continua ei deschidere spre subiecte, idei, tipuri umane pe care nu apuci să le distingi bine, rămase cum sunt într-o zonă de neclaritate, de conturare fugară. Citind-o, ai senzaţia de călătorie în viteză – frânturi de imagini care te asaltează, făcându-te să capeţi o altă măsură a timpului şi a spaţiului, a secolului în care trăieşti. De fapt, de la o pagină la alta, nici nu ştii când treci de pe un continent pe altul, de la Săpânţa la Paris sau la Aachen, ca să ajungi la Charleston sau în New Orleans. La un moment dat, te vei întoarce, prin poveştile personajelor, în gara din Vidra, de unde pleacă trenurile spre Bucureşti sau spre Cluj. Liniile ferate se pierd în iarba crescută din abundenţă. În depărtare, se profilează, încărcaţi de păduri, munţii, aşa cum i-a văzut Patrick, unchiul din America, în singurul său voiaj în România. De altfel, toate personajele acestui roman călătoresc, acomodându-se permanent cu necunoscutul, cu aventura:

„Era aproape de necrezut cum ieşiseră dintr-o piele şi intraseră în alta, iar cu fiecare ţară pe care o străbătuseră, înghiţeau spaţiu şi timp.”

„Lumea de dincolo” se desenează simplu şi complicat, ca o hartă, pe suprafaţa căreia ai grijă să notezi totul, simbolic: trecutul şi viitorul, strâmtorile, morţii şi viii, bărbaţii iubiţi şi femeile părăsite, dorinţele bezmetice, ideile.

Cartografia lumii de dincolo de Laura T. Ilea