„Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin – un roman al memoriei

18361631_1170411836404164_1839371338_n Cel mai recent roman al scriitorului rus Evgheni Vodolazkin a reprezentat pentru mine un fel de cec în alb. După „Laur” și „Soloviov și Larionov”, de care am fost profund marcată, îndeosebi de primul dintre ele, așteptam să citesc ceva nou care să-i poarte semnătura și după un an și ceva, dorința mi-a fost împlinită. La Editura Humanitas Fiction tocmai a apărut „Aviatorul”, roman recomandat călduros de Bookhub.ro și de mine în mod special. Într-un fel, romanul acesta m-a impresionat chiar mai mult decât „Laur”, dar mă voi opri aici cu comparațiile pentru că nu își au rostul. „Aviatorul” va avea un destin de sine stătător, și argumentele în acest sens sunt numeroase. Spuneam ceva de un cec în alb – știam că o să-mi placă acest roman, însă nu știam cât de mult, și nici că frazele care mă vor atinge într-un fel sau altul vor fi atât de multe încât cu greu voi selecta ulterior din ele pentru a le așterne aici. N-am știut mai nimic despre carte când am început a citi și abia după ce am parcurs o parte din ea am îndrăznit a-i citi descrierea. Am pornit, așadar, pe un teritoriu virgin, încercând să dibuiesc cât mai mult prin propriile forțe și simțuri, indusă oarecum în eroare de titlu. Și mă bucur că am procedat astfel, pentru că am putut profita astfel de multiple surprize, de ineditul acțiunii și al temelor explorate. Știam că pentru Vodolazkin, tema timpului are o importanță covârșitoare, în jurul ei învârtindu-se romanele pe care le-a scris. Totuși, el nu se repetă, nu urmează o rețetă anume, prospețimea ce răzbate din această nouă scriere a lui Vodolazkin este surprinzătoare.

„Legat de tata, m-am gândit la natura dezastrelor istoriei – revoluții, războaie și altele asemenea. Principala lor grozăvie nu e faptul că se trage. Și nici chiar foametea. Ci faptul că se eliberează cele mai josnice patimi omenești. Iese la iveală ceea ce până atunci era înăbușit în om prin legi. Fiindcă pentru mulți nu există decât legi exterioare. Interioare nu au.” (pag.47)

„După ce am mâncat pepenele, au rămas cojile, netede, verzi, foarte frumoase. Eu n-am lăsat să fie aruncate și le-am pus sub verandă, ca să le mai admir. În ziua următoare își pierduseră luciul, iar după alte două zile s-au zbârcit. Dar eu tot n-am lăsat să fie aruncate la gunoi, fiindcă îmi rămăsese în minte frumusețea lor, și au mai stat sub verandă o vreme. Pline de muște. Și atunci am înțeles: frumusețea se vestejește foarte repede.” (pag.60)

În „Aviatorul”, timpul se înfățișează ca un fir ce se deapănă cu sau fără voia noastră, măturând oameni, evenimente, trăiri, memoria fiind singurul martor al vieții. M-am gândit adeseori la farmecul pe care îl au detaliile vieților oamenilor care au trăit cu decenii sau cu secole în urmă. Fascinația mea pentru trecut vine nu atât din marile evenimente, cât din lucrurile mărunte, asupra cărora se pot găsi mărturii consemnate de cei care le-au trăit și pe care mi le închipui într-un anume fel, cu rezerva că aceasta este doar percepția mea asupra lor, marcată de o oarecare nostalgie pentru ceva netrăit. Ei bine, în romanul lui Vodolazkin, am putut găsi din plin astfel de lucruri și bucurii mărunte, evocate de un personaj cu totul special – Innokenti Platonov (nume care mi-a amintit imediat de „Cevengur”, o altă capodoperă a literaturii ruse), personaj care traversează istoria într-un mod inedit și ajunge dintr-un lagăr sovietic în Rusia sfârșitului de secol douăzeci. Poate nu întâmplător acțiunea a fost plasată în acel an, care închide seria anilor 19.., în mare parte a lor sumbri pentru omenire. Platonov nu este vreun călător în timp și nici nu a avut vreo baghetă magică – se trezește în anul 1999 după ce a petrecut vreo șaptezeci de ani înghețat în azot lichid, ca parte a unui experiment (diabolic aș zice eu) efectuat în lagărul în care era închis. Întâlnirea cu viitorul pe care încă nu-l poate asimila ca fiind propriul prezent se dovedește a avea cel puțin aceeași greutate pe care o are întâlnirea cu trecutul – amintirile din trecut revin greu și incoerent, fac salturi, până ce vor contura o imagine cât mai aproape de întreg. Memoria lucrează cu fragmente, cu bucăți mici dintr-un puzzle apăsător. Străzile sunt și nu sunt aceleași, unele mai păstrează încă urmele vremurilor de odinioară, altele însă par complet necunoscute. Zgomotele, mirosurile sunt cu totul altele. Dar bagajul sufletesc al lui Innokenti a rămas nealterat și-n el sunt cât se poate de vii sentimentele din vechea sa viață. Nu întâmplător, Anastasia este prima persoană al cărei nume și-l amintește, legat de o seamă de senzații edificatoare, palpabile, ce și-au păstrat în memorie intensitatea din urmă cu șapte decenii.

„E liniște ca în Rai. Mi se pare, nu știu de ce, că în Rai trebuie să fie liniște. De fapt, uite-l, Raiul. În casă dorm mama, tata și bunica. Ne iubim unii pe alții, ne e bine împreună, e tihnă. Nu e nevoie decât ca timpul să înceteze să se miște, să nu tulbure binele care s-a instaurat. Nu vreau evenimente noi, las să existe ceea ce este deja, ce, e puțin? Pentru că, dacă totul o să continue, oamenii dragi mie o să moară. Cei care dorm liniștiți în casă o să moară. Ei nu știu că fericirea noastră e suspendată deasupra unei prăpăstii îngrozitoare.” (pag.146)

„Când am trecut pe Kamennoostrovski, am recunoscut câteva case de la începutul secolului. În una din ele am fost cu puțin timp înainte să fiu arestat, trebuia să duc înapoi niște cărți pe care le luase profesorul Voronin ca să le citească. Ce ciudat: omul nu mai este, dar cartea continuă să trăiască.” (pag.125)

„Figura ei nu mi-a rămas în minte, dar mirosurile și legănatul perdelelor – astea mi-au rămas. ȘI luciul mat al unei pietre de caldarâm în soare, și casele de lemn. Mai târziu am aflat că în casele acelea stăteau femei ca și Katia. M-am plimbat nu demult cu Geiger pe PUșkarskaia – acum nu mai sunt acolo casele acelea, și nici femeile. Trupurile lor, care au absorbit atâta sudoare și spermă, au putrezit de mult.” (pag.108)

Rememorările lui Innokenti sunt emoționante, răscolitoare, cu atât mai mult cu cât ele se învârt în jurul unor perioade întunecate ale istoriei. O mărturie ruptă din realitatea acelor vremuri pare mai copleșitoare decât certitudinea pe care faptele istorice au încrustat-o pe răbojul umanității. Este o desfătare să parcurgi fiecare frază, plăsmuită cu acel patos specific al literaturii ruse. Legăturile cu prezentul, descrierile lumii contemporane nu știrbesc prin nimic atmosfera îmbibată cu aromele trecutului – unele dulci, altele amare. Nu vreau să dezvălui însă prea mult din misterele acestui roman tulburător, aș vrea să-l savurați ca atare, fără prea multe indicii.

Editura: Humanitas Fiction