Plănuisem întâlnirea fără să țin cont de celebrarea Zilei Cititului Împreună. Nu mai țin de mulți ani cont de zilele care se cer bifate în calendarul evenimentelor sociale, cu atât mai puțin când e vorba de citit. Ce-aș putea schimba în rutina zilnică a lecturării, astfel încât să fac din asta o sărbătoare? Chiar nu-mi trece prin cap nimic nou sau altfel și este evident, cred, că exclud din start nebuniile gratuite de genul „cu cartea-n jacuzzi” sau „aruncatul cu parașuta în gol și cu o carte-n mână”. Întâmplarea a făcut ca Florin Iaru să aducă cu el și prima zăpadă a sezonului de iarnă 2019/2020, albul ninsorii acoperind rapid ternul cotidian și devenind cel mai bun canvas pentru un dialog spontan și fertil.
Florin Iaru e un excelent orator, un talent înnăscut, dar și exersat, atelierele de creative writing pe care le susține de ani de zile sunt un succes și pentru că știe să capteze atenția și să explice clar și fără urme de îndoială. Sunt calități pe care le caut tot mai des la oamenii zilei și pe care le găsesc din ce în ce mai rar. Oamenii vorbesc neglijent, nu-și mai duc ideile până la capăt, argumentează greșit sau combat prin atac la persoană, se știu prea bine toate acestea, dar pe mine mă interesează să și pun ceva cu adevărat folositor în loc, adică să ofer exemple vii celor cu care lucrez. Recunosc că pot vorbi (pe marginea unei idei) fără să mă repet ore întregi, numai că pe mine nu m-au fascinat niciodată discursurile ex cathedra, am preferat de când mă știu dialogul și schimbul de idei. Toate acestea fiind spuse, i-am propus lui Florin Iaru să le vorbească elevilor mei despre ce înseamnă o literatură bună, cum pot identifica rapid dacă au în față o scriere foarte bună sau mai puțin bună. Așa se face că a fost o oră foarte dinamică, în care mi-am rezervat dreptul de observator (exclusiv), timpul a trecut pe nesimțite, iar adolescenții au intrat repede în jocul propus de Florin Iaru.
Alfred Hitchcock și una din poveștile care l-au făcut celebru l-au ajutat pe invitat să facă legătura dintre filmografie și literatură: ce au în comun un film polițist foarte bun, chiar și un thriller și o carte foarte bună? Primul răspuns – captarea atenției. Așa se face că le-a povestit pe îndelete despre filmarea unei cabine telefonice timp de ore întregi, acțiunea fiind construită din schimbul de vorbitori și gesturile lor din interiorul cabinei; astfel vorbim de un adevărat univers uman în mic, dar până aici nimic atractiv pentru public, căci lipsea intigra (de aceea au și ieșit din sală la prima proiecție spectatorii); reîntoarcerea la locul faptei și schimbarea de perspectivă – filmarea a 3 minute și ceva pe peliculă a unui individ care intră într-una din camerele unui bloc din preajma cabinei telefonice cu pricina și montează o pușcă cu lunetă, pușcă pe care o îndreaptă spre cabina telefonică. Și ca totul să fie cum trebuie, adaugă această filmare filmului, dar sub formă de introducere, de intro. Succes garantat la public și transformarea numelui lui Hitchcock în renume. Un spectactol veritabil pentru mine să văd reacțiile elevilor, pentru că am ales să stau în bancă, în fața clasei, astfel încât să-i am pe toți în primplan. Așa se face că am putut să încurajez introducerea în dialog a cinefilului deja știut (foarte promptă reacția lui când a auzit numele regizorului), după cum am putut observa pe îndelete ridicările din sprânceană a mirare a unora dintre eleve, efortul de înțelegere regăsibil pe unele din chipurile băieților, zâmbetul timid afișat de unii mai sceptici.
Dar nu e totul captarea atenției, nu poți să citești pe nerăsuflate sute de pagini doar pentru că ți-a atras atenția începutul. Așa se face că un scriitor foarte bun trebuie să-și aleagă cu foarte mare atenție sursele de inspirație (de oriunde din jurul lui) și să știe cum să spună povestea. Ei da, aici e marea problemă, iar Florin Iaru a insistat (inclusiv cu exemple) cât și cum trebuie pe acest subiect. A plecat de propriul exemplu – el citea foarte mult romane polițiste și SF-uri în liceu, de altfel citește și astăzi cu plăcere astfel de cărți și i-a încurajat și pe adolescenți să-ți povestească experiențele personale. Așa am aflat că micul cinefil, Mihai, citise Copilul lui Noe a lui Éric-Emmanuel Schmitt, iar Ioana citise Steaua fără nume și Jocul de-a vacanța, celebrele piese de teatru scrise de Mihail Sebastian. Recunosc că și eu și Florin Iaru ne-am așteptat să auzim de Fluturii Irinei Binder, dar departe de ei astfel de nonlecturi.
Nu pot să nu aduc aminte de excelentele, diversele și din epoci la fel de diferite referințe livrești puse în discuție într-o manieră specifică lui Iaru (că doar nu degeaba e scriitor și poet): Cehov, E.A. Poe, Călinescu povestind despre Caragiale, Jane Austin cu celebra Mândrie și prejudecată, Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez, dar nu în ultimul rând și, aș zice că deloc întâmplător, Eugen Istodor – Viețașii de pe Rahova. Finalul i-a aparținut integral – a citit din Povestiri cu final schimbat despre Ion și Maria. Așa am aflat că elevii nu știau cum arată o grenadă! 🙂
Una dintre cele mai pline și reușite ediții din seria Întâlnirile de la Tudor Vladimirescu; pentru că Florin Iaru a înțeles din prima că mi-am propus prin aceste înâlniri să trezesc curiozitatea, să deschid porți ale cunoașterii, să-i provoc să citească orice și despre orice, dar să fie o lectură fertilă, asumată și aducătoare de plus=cunoaștere. N-au cum să uite întâlnirea elevii, mai ales că mulți dintre ei s-au tot întrebat pe parcursul orei dacă Iaru minte sau doar spune adevărul! Pentru că așa a ales el să se prezinte: am venit să vă mint frumos! 🙂 Și dacă i-a ținut cu garda ridicată tot timpul, dacă i-a provocat să gândească, să treacă prin filtrul propriei rațiuni ceea ce primeau de la invitatul meu, ei bine, asta înseamnă că întâlnirea a fost una de succes. Să sperăm că vor mai fi astfel de întâlniri: cu sens și miez.
