Aproape de inima vijelioasă a lumii. Ce obții când ești fericit?

„Era singur. Era uitat de toți, fericit și aproape de inima vijelioasă a lumii.” James Joyce, Portret al artistului în tinerețe

„Încercă aproape totul, în afară de a-și pune întrebarea dacă aceea era calea de a o face fericită.” G.G. Marquez, Despre dragoste și alți demoni

La școală, povestea spusă de învățătoare se încheie cu formula cunoscută a „vieții fericite” trăite până la adânci bătrâneți. Întrebarea Joanei șterge zâmbetul de pe buzele învățătoarei:

Ce obții când ești fericit?

Fetița este sfătuită să noteze întrebarea pe o hârtie pe care să o păstreze până când, la un moment dat, va putea să ofere singură un răspuns. Joana este o fetiță cu aer serios. Va fi o femeie cu aer serios. În afara ei nu răzbate nicio mirare, întrebările, serii întregi de întrebări semnificative, sunt importante în sine, ca interogare a lumii și a ființei, neliniști care nu așteaptă neapărat un răspuns.

Joana, personajul creat de Clarice Lispector în Aproape de inima vijelioasă a lumii, oscilează între cele două vârste decisive: copilăria petrecută în absența mamei, apoi și în absența tatălui, și maturitatea neconvenabilă. Complexitatea narativă a acestui roman cu alură de jurnal se datorează utilizării unor tehnici frecvent întâlnite în proza psihologică, la Joyce sau la Virginia Woolf: fluxul conștiinței, dialogul conflictual, multiplicarea perspectivelor narative, menținerea în siajul timpului subiectiv, subminarea cronologiei, sintaxa asindetică etc.

Gândurile Joanei par să se topească sub presiunea senzorialității, care le absoarbe întreaga consistență, și nu doar în diminețile liniștite, cu soare calm. Joana are sensibilitatea senzorială a unui personaj din Despre dragoste și alți demoni, romanul lui G.G. Marquez, seamănă cu Sierva María de Todos Los Angeles. Trăiește cu demonii interiori, fără să întâlnească însă dragostea, fără ca bărbatul ideal să o aștepte, ca în vis, stând la fereastră și mâncând boabe de struguri.

Dimineața, urechea atentă a fetiței prinde sunetul puternic al liniștii, apoi ticăitul ritmic al ceasului și glasul mai estompat al șifonierului („Șifonierul spunea ce? Haine-haine.”), urechea face sinteza acestor zgomote, înainte ca ziua să își înceapă freamătul. Obiectele au o „voce” a lor, pe care liniștea o scoate în evidență:

„A fost un moment lung, oprit în loc, fără nimic înăuntru. A făcut ochii mari, a așteptat. Nu s-a întâmplat nimic. Alb. Dar dintr-o dată, cu o înfiorare, cineva a răsucit cheița zilei și totul a început să funcționeze din nou, țăcănitul mașinii, țigara de foi a tatei scoțând fum, tăcerea, frunzele, puii jumuliți, lumina, lucrurile renăscând cu mare grabă ca apa dintr-un ceainic pe punctul de a fierbe. Lipsea doar ticăitul ceasului, ce înfrumuseța totul. A închis ochii, s-a prefăcut că îl ascultă și în sunet acelei muzici inexistente și ritmate s-a ridicat pe vârful picioarelor. A făcut trei pași de dans foarte ușori, plutitori.” (p. 1)

Joana aude mai ales ce este greu sau chiar imposibil de auzit. Imaginația ei inventează sunete. Așa cum, din singurătate, în copilărie inventa poezii rostind cu voce tare (rostirea în gând o definește) observații simple pentru ea, de neînțeles pentru ceilalți:

„—Tată, am inventat o poezie.

— Cum se numește?

— Soarele și eu — și, fără să mai aștepte, a recitat: Găinile din ogradă au mâncat deja două râme, dar eu nu le-am văzut.

— Ah, așa? Și ce legătură aveți tu și soarele cu poezia asta?

L-a privit o clipă. El nu înțelesese…

— Soarele se află deasupra râmelor, tată, și eu am compus poezia și n-am văzut râmele… Pauză. Pot să fac alta chiar acum: Oh, soare, vino să te joci cu mine. Și alta mai lungă:

Am văzut un norișor

dar sărmanul viermișor

nu cred eu că l-a văzut.

— Sunt foarte frumoase, draga mea, foarte frumoase. Cum reușești să faci poezii așa de frumoase?

— Nu e greu deloc, trebuie doar să le spui.” (p. 2)

Joana rămâne „departe de inima vijelioasă a lumii”, pentru că ceva o ține într-o zonă de interval, în care nu poate fi atinsă de nimic din afara ei. Cu adevărat, e ținută captivă în propriul sine de șuvoiul propriilor trăiri.

În ochii celorlalți, Joana e stranie. Tatăl o privește și e mulțumit că nu a moștenit paloarea mamei și, poate, nici firea ei demonic chinuită. Nu are dreptate întru totul. Fata a moștenit fără îndoială neliniștea nocturnă a Elsei și obișnuința de a amesteca visul cu realitatea, până la neputința de a le distinge.

Prin ușa întredeschisă, o aude pe mătușa ei vorbind-o de rău în fața unchiului. Era doar un copil, însă avea puterea de a simți că timpul rămânerii ei în casa rudelor dinspre tată s-a încheiat. Mătușa o consideră o „viperă”, se teme de privirea ei și crede că doar o școală de corecție ar putea să o dezbare pe fetița fără părinți de obiceiurile rele – fata furase o carte, sub ochii stupefiați ai mătușii, mărturisind apoi că nu se simte vinovată. Joana este privită de această femeie așa cum gândacul Gregor Samsa, în Kafka, e privit de familie, când reușește să-și părăsească odaia, cu scârbă și rușine, privirea repudierii:

„Mătușa făcea întotdeauna madlene mari. Dar fără sare. Ca o persoană îmbrăcată în negru care se uită în depărtare să apară tramvaiul.” (p. 26)

Pentru profesor, Joana e un fel de Lolita, ingenua care exercită asupra lui o fascinație inexplicabilă.

Ca femeie măritată, Joana descoperă cu oroare, într-o dimineață, când se afla lângă Otávio, ce ar putea deveni. Își auzise inflexiunile vocii, o voce străină, altă voce a ei, de a cărei existență nu fusese conștientă – personajul, construit doar la niveluri inaccesibile, simte neliniștea: câte alte voci ale ei ar putea exista, fără ca ea să apuce poate să le cunoască. Pentru o clipă, devenise o femeie care are glasul femeilor măritate, glasul acela mulțumit nu de iubire, ci de statutul de femeie care are alături, oficial, un bărbat. Infidelitatea lui Otávio nu o surprinde, Otávio e un bărbat ca toți bărbații, dependent de gesturi și ființe, captiv al conformismului:

„Îl deranja ridicolul acelor mici ritualuri, dar nu putea renunța la ele, se baza pe acestea ca pe o superstiție. La fel cum, ca să trăiască, se înconjura de compromisuri, de tabuuri, de formule și de concesii. Atunci totul devenea mai ușor, precum ceva învățat pe dinafară. Ceea ce îl fascina și îl înfricoșa la Joana era tocmai libertatea în care trăia, iubind dintr-o dată anumite lucruri și arătându-se oarbă în fața altora, fără să le folosească măcar. El se simțea recunoscător pentru ceea ce exista. Joana a avusese dreptate când îi spusese că avea nevoie să fie posedat de cineva…” (p. 97)

Spre deosebire de Otávio, Joana se eliberează permanent de lucruri, de oameni, de diverse situații, reușind neverosimil să experimenteze o nobilă libertate. Ea este o făptură care scapă oricărei legături. Otávio observă, așa cum fac și ceilalți, că Joana e diferită, iar diferența este numită, la un moment dat, răutate. Soțul își dă seama că Joana tăcuse, era perfect capabilă să disimuleze indiferența, deși știa de mult timp că el o înșela, că avea un copil cu altă femeie, cu cealaltă femeie de care fusese incapabil să se despartă.

În mintea personajului, noțiunile capătă alte definiții, în afara celor comune. Este valabil pentru o serie de elemente asimilate experiențelor obișnuite, acceptate, de obicei, de la sine —bunătate și răutate, culori, muzică, părinți, căsătorie, baia în mare, baia în cadă, muntele văzut de departe, muntele văzut de aproape, bucurie etc. Se consideră „rea”, pentru că așa i s-a spus că este. Joana a cunoscut „bunătatea” unor rude care o consideră „viperă”. Felul în care gândește Joana este imprevizibil, fiindcă ea simte nevoia să privească totul din nou și din mai multe perspective:

„Bunătatea era călduță și lipsită de consistență, mirosea a carne crudă ținută prea mult timp.” (p. 7)

„Dar nu se poate să-ți fie teamă de mama ta. Mama este ca un tată.” (p. 15)

„Dar nimeni nu poate face nimic pentru ceilalți, nu-i poate ajuta.” (p. 5)

„Muzica face parte din aceeași categorie cu gândirea, ambele vibrează în aceeași mișcare și în aceleași feluri. Are aceeași calitate ca un gând atât de intim, atunci când este auzit, se dezvăluie.” (p. 29)

Fără acțiune, cu un personaj care nu are decât viață interioară și doar firave roluri sociale, proza aceasta își găsește sensul în stratul meditativ, tentant pentru cititorul avid de autenticitate. Clarice Lispector se adresează iubitorului de formulări paradoxale și surprinzătoare ieșiri din tiparele clasice ale prozei. De multe ori, exprimarea capătă valențe filosofico-poetice, alură de observație rămasă suspendată la jumătatea drumului dintre stilul sentențios și poezie:

„Asta e doar o pauză, viața va veni după aceea ca un val de sânge, spălându-mă, umezind lemnul pârjolit. Nu se putea înșela, știa că trăiește și că acele momente sunt culminarea a ceva dificil, a unei experiențe dureroase pentru care trebuia să mulțumească; era ca și cum simțea timpul în afara ei, desprinzându-se.” (p. 19)

Pagina, aproape un jurnal, cuprinde, cu fidelitate, un fel de respirații ale gândirii, imagini abstracte, trecând caligrafic din registrul absurd în registrul sublim. Nu sunt gânduri obișnuite, unele au forța unor revelații, așa cum este ideea viziunii definite ca „non-intenție”:

„Ca să ai o viziune, aceasta nu trebuia să fie tristă sau veselă sau să se manifeste. Era de ajuns să existe, mai ales nemișcată și tăcută, ca să simți semnalul ei. Pentru Dumnezeu, semnalul existenței… dar acesta nu trebuie căutat, pentru că tot ce există, există în mod obligatoriu… Viziunea constă în a surprinde simbolul lucrurilor chiar în lucruri.” (p. 30)

Publicat în 1943, Aproape de inima vijelioasă a lumii — Perto do coração selvage — este un roman de debut. Orice prim text semnificativ conține promisiunile pe care traseul creator ulterior le confirmă sau nu. Un cititor familiarizat cu proza scurtă din volumele Fericirea clandestină și Cea mai mică femeie din lume, va vedea legăturile tematice, unitatea stilistică, imaginarul definitoriu: singurătatea fundamentală a femeilor, pe care bărbații nu înțeleg cum să le iubească, potențialul deopotrivă dramatic și ridicol al ființei, exercițiul permanent al sondării indefinitelor stări de spirit, confruntarea cu propria stranietate, neputința comunicării autentice, dincolo de clișee, cu cei din jur.

La fel de transparentă este în cazul acestei scriitoare utilizarea elementelor biografice ca pretext pentru ficțiune. Datele concrete s-au șters, însă au rămas metaforele recognoscibile – mutările familiei, refugiul și statutul de emigrant, imaginea tatălui, model comportamental, pierderile greu de acceptat, succesul ca noțiune subiectivă.

„Acum știa exact că tatăl ei murise. Acum, pe malul mării, unde luciul ei era o ploaie de pești, de apă. Tatăl ei murise așa cum marea este adâncă! a înțeles deodată. Tatăl ei murise, așa cum nu se vede fundul mării, și-a dat seama.” (p. 25)

Frazele curg unele din altele, ample, cuprinzătoare, alunecând de-a lungul unor gânduri despre tot și despre nimic, înghițind conturul clipei în care se ivesc, în dezordine controlată, cerându-se exprimate într-o formă, la început indecisă, reluată ulterior, gânduri în mișcare, fiindcă doar mișcarea schimbă ceva în arhitectura vieții.

Dacă viața ar fi o haină ușor de purtat, Joana ar purta-o invers, cu partea destinată a rămâne mai aproape de corp întoarsă pe dos. Aproape de inima vijelioasă a vieții este o carte la care te întorci, așa cum te întorci la oamenii de la care ai aflat că a apărut o asemenea carte.

Câteva date despre autoare apar în prezentarea editurii:

Clarice Lispector (1920–1977) s-a născut într-o familie de evrei în Ucraina. Familia a emigrat în Brazilia pe când ea avea mai puţin de un an. A studiat Dreptul în Rio de Janeiro. A publicat peste douăzeci de cărţi: romane, proză scurtă, literatură pentru copii, eseuri și culegeri de articole de presă. A fost căsătorită cu un diplomat și l-a însoţit ani de zile în misiunile sale în Europa. La douăzeci și trei de ani, publicarea primului ei roman, Aproape de inima vijelioasă a lumii, i-a adus celebritatea peste noapte.

Las mai jos alte fragmente:

„De pildă uneori îi venea o idee și, mirată, se gândea: De ce nu mi-a trecut asta prin minte mai înainte? Nu era la fel ca atunci când vezi o mică zgârietură pe masă și să spui: N-am văzut-o înainte! Nu, nu era același lucru… Un lucru pe care îl gândești nu există înainte de a te gândi la el.” (p. 25)

„Fericirea ei a crescut, s-a strâns în gât ca o pungă de aer. Dar acum era o veselie serioasă, fără chef de râs. Era o veselie aproape de plâns.” (pp. 24-25)

„Existau multe senzații bune. Să te urci pe munte, să te oprești în vârf și, fără să privești, să simți în urmă întinderea cucerită, cu ferma acolo jos. Vântul îi flutură hainele și părul. Cu brațele libere, cu inima bătându-i vijelios și chipul luminos și senin în bătaia soarelui. Știind în primul rând că pământul, sub picioare, este atât de adânc și atât de tainic încât nu trebuie să se teamă de o invazie a minții care să-i dezlege misterul. Senzația aceea avea calitatea măreției.” (p. 29)

„Definea eternitatea ca pe o cantitate mai mare decât timpul, mai mare decât timpul pe care mintea omenească îl poate suporta ca idee, nici așa măcar nu reușea să-i măsoare durata. Calitatea ei este tocmai faptul că nu e o cantitate, nu se poate măsura, nici divide, pentru că tot ce se poate măsura și divide are un început și un sfârșit. Eternitatea nu este cantitate infinit de mare care se consumă, eternitatea este succesiune.” (p. 29)

„Joana înțelegea dintr-o dată că în succesiune se afla maxima frumusețe, că mișcarea explică forma – e atât de elevat și pur să strigi: Mișcarea explică forma!, în succesiune se află și durerea, întrucât corpul este mai lent decât mișcarea continuității întrerupte. Prin aceste percepții – cu ajutorul lor, Joana făcea să existe câte un lucru – intra în comuniune cu o bucurie suficientă în sine însăși.” (p. 29)

„E necesar să ai un anumit grad de orbire ca să poți descoperi anumite lucruri. Aceasta este, poate, trăsătura artistului.” (p. 98)

„Dar exact acele lucruri scapă luminii strălucitoare. În întuneric devin fosforescente.” (p. 98)

„E greu să aspiri persoanele ca un aspirator de praf.” (p. 2)

„Între ea și obiecte era mereu câte un lucru, dar când prindea acel lucru cu mâna, ca și cum ar fi fost o muscă, și apoi se uita la el — cu multă grijă ca să nu-i scape — nu vedea decât propria ei mână, roz și decepționată. Știu, știu, este aerul, aerul! Dar asta nu folosea la nimic, nu explica nimic. Acesta era unul dintre secretele ei. Niciodată nu și-ar permite să prindă lucrul acela. Ce o interesa cu adevărat cel mai mult nu putea să povestească. Nu spunea decât prostii când vorbea cu lumea.” (pp. 3-4)

„În depărtare era muntele mare și singuratic. Erau două feluri de a-l privi: în primul rând, imaginându-ți că este departe și că este mare; în al doilea rând, crezând că e mic și că este aproape.” (p. 18)

„Da, înăuntrul ei se simțea un animal perfect. Îi repugna ideea de a lăsa în libertate acel animal într-o zi. Poate de teama lipsei de estetică.” (p. 6)

Aproape de inima vijelioasă a lumii de Clarice Lispector