Un soldat, un mut, locotenentul cu care conversează telefonic soldatul (fără voce, fără chip), un post de observație dotat sumar sunt ingredientele minimaliste ale spectacolului de teatru Santinela, regizat de Isabela Oancea, pe baza unui text scris de Adrian George Secară. Ne putem întreba ce ar putea să iasă din asocierea a trei personaje, dintre care doar unul dintre ele vorbește, altul este prezent doar fizic, fără să fie agent al acțiunii-ci mai degrabă obiect al acesteia – iar cel de-al treilea este în afara spațiului și oarecum și a timpului spectatorului, nu-l vedem, nu-l auzim. Răspunsul poate veni din fața scenei, de la publicul prezent în număr mare la toate cele trei spectacole jucate cu casa închisă. Ar putea fi acesta un prim mesaj venit dinspre publicul de teatru și recepționat de actori, regizor și dramaturg ce transmite faptul că spectacolul e unul reușit, că intriga, minimalistă în acțiune, decoruri și spații, „prinde” spectatorul, adăugându-i acel plus de sentiment-gând-senzație pe care speră să îl păstreze cât mai mult timp.
Cunoscut mai degrabă ca romancier, poet, critic literar, animator cultural, Adrian Secară debutează cu Santinela în noul proiect al Teatrului din Buzunar. De fapt, ca să fim riguroși, scriitorul gălățean nu este la prima ieșire în public cu un text dramaturgic, exact în urmă cu patru ani doi elevi gălățeni împreună cu subsemnatul punând în scenă, la propunerea redactorului revistei Argo, Florea Cristian, o mică reprezentare a unui fragment din piesa Xoanon sau RâsulPasifaei, după un text scris de același Adrian Secară, apărut într-unul dintre numerele revistei amintite. Mica scenetă a avut loc cu ocazia lansării unui număr tipărit al revistei și a avut parte de un public numeros[i]. Remarcasem încă de la lectura piesei publicate că dramaturgia ar putea deveni una dintre noile vocații literare ale lui Adrian, Râsul Pasifaeifiind în acest sens un remarcabil exemplu de piesă scrisă în stilul tragediilor grecești, cu tot ce presupun acestea: cor, povești despre eroi, personificarea virtuților omenești și divine, mitologie sau muzică. Dacă va fi descoperită și pusă în scenă de vreun regizor, îi prevedem un succes cel puțin la fel de mare ca cel avut de Santinela.
Vorbim deci de o primă piesă de teatru scrisă de Adrian George Secară jucată pe scena unui teatru, dar nu de un debut în calitate de dramaturg. Spectacolul regizat de Isabela Oancea este, așa cum era de așteptat de la o regizoare experimentată, o adaptare a piesei omonime, o prelucrare creativă și deschisă reflecției, a textului inițial.
Spectacolul pune foarte bine în valoare atât calitățile tinerilor actori cât și mesajul textului scris de Adrian Secară. De altfel, așa cum orice spectator de teatru știe, între mesajul dramaturgului și jocul actoricesc există o relație strânsă, pasiunea actorului transformând reflecția autorului în artă, totul filtrat de tehnica regizorului. Piesa ar putea fi plasată undeva între Godot-ul lui Beckett și Cu ușile închise a lui Sartre, cu câteva infuzii și din teatrul lui Eugène Ionesco. Cu toate că piesa lui Adi Secară poate fi analizată din perspectiva unui monolog anti-armată sau, mai exact, împotriva absurdului experimentat de cei care au făcut stagiul militar obligatoriu, cel puțin alte două piste pot fi abordate de un interpret. Triada Mutul-Soldatul-Locotenentul ar putea fi tot atâtea expresii ale unei singure conștiințe sau chiar stări diferite ale aceleași conștiințe. Legătura subtilă dintre un personaj situat în prim planul acțiunii, unul discret, iar altul absent fizic este structura de forță a piesei. Dialectica aceasta a prezenței-absențe, a ceea ce se arată și a ceea ce se ascunde (publicului), contrapunctul dintre pălăvrăgeala uneori prostească a santinelei și tăcerea (esențială?) a partenerului său de post, sunt contraforții care susțin intriga piesei.
Dintr-un alt unghi, piesa lui Adrian Secară este o comedie absurdă despre eșecul comunicării, în aproximativ același registru ca unele texte ale lui Eugène Ionesco. Dialogul santinelă-locotenent este un exemplu clasic de discurs semnificant fără semnificație, auto-referențial. Ne aflăm în plină derivă hermeneutică: santinela se situează în raport cu comandantul său pe un registru al persuadării, al ordinelor și comenzilor, singurele semnificații pe care le extrage din mesajul comandantului, iar de cealaltă parte comandantul utilizează un paralimbaj, un limbaj dublu, transmițând un mesaj despre sine (în interiorul unui limbaj filosofic) pe care santinela nu îl înțelege. Și cum era de așteptat, imposibilitatea comunicării naște monștrii; limbajul prost interpretat se instantaneizează în armă a crimei. Cel-deposedat-de-limbaj, cel fără-putere sfârșește tragic.
Rămânând totuși în siajul unei piese existențialiste, ca prim nivel al interpretării, este vorba de o dramă într-un singur act despre alienare, singurătate și strigăt împotriva absurdului. În acest sens, textul poate fi mult mai bine înțeles de către cei care au făcut armata și s-au confruntat cu ordine absurde, contradictorii, cu singurătate, umilințe, frig și cu acel gol înspăimântător resimțit de oricine a fost măcar o dată santinelă. O armă încărcată în mâinile unui soldat deprimat înseamnă deja o situație-limită. De aceea, piesa lui Adrian Secară este, în cele din urmă, un text explicit despre limita tuturor limitelor umane, moartea. Între ființă și neființă nu stă decât un glonț, uneori.
Piesa se termină ușor abrupt, șocant pentru public, căruia nu-i prea mai vine să aplaude la final, căci, pentru a putea să revii la starea de spectator de teatru trebuie să te desprinzi de scenă. Or, finalul piesei Santinela nu îți permite asta, te lasă fără respirație, te anesteziază.
O notă mare, foarte mare, pentru cei doi tineri actori, Theodor Crețu în rolul santinelei soldat Nelu Adamache și Aurelian Gheorghe, în rolul Mutului cuprins de „doctă ignoranță”. La a doua reprezentație a spectacolului am fost prezent și pot depune mărturie că Theodor a reușit să se transpună atât de bine în rolul său încât am observat un tremur ușor al mâinii ce nu a încetat nici după obișnuitele reverențe făcute publicului prezent. Putem interpreta acest gest ca pe un fel de „dar” din care se împărtășesc, deopotrivă, regizoarea Isabela Oancea, actorii și, evident, autorul piesei, Adrian Secară. Iar darul transferului de personalitate de la Nelu Adamache la Theodor Crețu poate fi o marcă a unei piese ce rămâne mult timp în conștiința spectatorului.
Merită menționat și faptul că Santinela a fost prima piesă jucată în cadrul proiectului Teatrului din Buzunar intitulat „4-3-2-1”, prin care inițiatorul acestuia, nimeni alta decât regizoarea primului spectacol, Isabela Oancea, își propune să valorifice piesele a patru dramaturgi gălățeni, cu trei regizori, în două luni, totul într-un singur teatru. Următorul spectacol va fi sâmbătă, 25 februarie, când va avea loc premiera piesei unui alt scriitor gălățean consacrat, Andrei Velea, piesă intitulată „Tu ești al meu!”, care este sold-out, semn că proiectul teatral este deja un brand local pentru gălățeni.
[i] Textul a apărut în numărul 16 al revistei Argo, cu titlul „Santinela nu ține post”. Textul piesei Xoanon sau Râsul Pasifaei a fost publicat în numărul 1 al revistei. O a treia piesă de același autor a apărut în numărul 9 si s-a intitulat Nebuna din Ilion sau Numele Hellenei.
