De ce să (re)vezi „TARTUFFE sau IMPOSTORUL”

Capitano, cel care face treburile murdare, dar în același timp loialul, cel care nu se dezice ușor de cauza pentru care luptă. Toți eroii din Tartuffe asta și sunt, până la urmă, slujitori ai Thaliei, actori care vor să joace și fac tot posibilul să fie lăsați să joace. Luptători pentru o cauză deloc pierdută. Molière le înțelege perfect nevoia, e de partea lor și face ceea ce nu face niciun autor cu inima deschisă: își cenzurează propria scriere. Dar o face de o asemenea manieră, încât până la urmă, va învinge spiritul critic. Adică comedia de cea mai bună calitate. Molière a luptat împotriva cenzurii și a riscat enorm, pentru că o confruntare directă cu regele era sinonimă cu moartea lui, dar geniul scriitorului îl salvează pe el, ca persoană, dar salvează și comedia ca artă. nota bene: Ludovic al XIV-lea a fost un mare iubitor al artelor frumoase, se implica real în promovarea artiștilor și avea un simț estetic imposibil de ignorat.

Spectacol în spectacol – regizorul apelează la această formă spectaculară (deloc inovativă, fiți pe pace) pentru a menține în orizontul atenției spectatorului datele care țin de epocă, una în care artele erau privilegiate și au înflorit grație lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Un rege absent din peisaj, a cărei vizită este anunțată, prevestită, dar al cărui spirit plutește peste tot. Între momentul anunțării vizitei regelui și momentul final, când acesta apare se întâmplă spectacolul în sine. O comedie în care personajele sunt vii, sunt prezente și schimburile de replici dintre ele fac deliciul sălii. Recunosc că de multe ori m-am abținut să râd (în hohote) doar pentru că voiam să aud integral replicile, să nu pierd niciun cuvânt. Molière a fost un geniu, asta mi se reconfirmă cu fiecare nouă montare a textelor scrise de el și ce păcat că pe scenele bucureștene se întâmplă atât de rar acest lucru. Multe, foarte multe replici, monologuri lungi, care cer concentrare, tehnică vocală și, de ce nu, memorie. Un subterfugiu la care apelează regizorul – lasă suflerul la vedere, ba mai mult, îl face parte din distribuție. În acest fel acesta (de fapt vorbim despre o femeie) îi ajută pe actori să fie dezinvolți, să câștige în libertate și expresia să capete nuanțe fine.

Cu o distribuție foarte bine gândită, articulată în jurul unui personaj-cheie – care nu e Tartuffe – spectacolul Teatrului Mic are toate șansele să se joace mult timp de aici înainte. Gelu Colceag face o reverență clasicului și, în același timp, deschide o ușă tinereții, inovației. Reverența o face ca la carte: elementele de commedia dell’arte sunt folosite cu simțul măsurii și niciodată gratuit. De la măștile și dansul acestora cu care se deschide spectacolul și până la anumite gesturi menite să accentueze ridicolul situației, toate aceste elemente vin să pună în evidență frumusețea textului. O traducere realizată de același Gelu Colceag, pe ici, pe colo augmentată cu trimiteri la contextul cultural contemporan, care este asimilat de trupă fără niciun efort. E o încântare să-i vezi pe toți contribuind la crearea tramei, fără nici cea mai mică dorință de a demonstra cât de buni sunt. O surpriză pentru mine Vlad Logigan în Tartuffe – îl știam capabil de performanță, dar nu-i știam expresivitatea; excelente momentele de autopersiflare strecurate în replicile lui Alexandru Voicu, aluziile la picioarele precum țigaretele de subțiri sunt motive de hohote de râs; trioul fetelor, format din Alina Petrică (Elmire), Oana Laura Gabriela (Mariane) și Ana Bianca Popescu (Dorine) imprimă spectacolului ritm și prospețime – datorită lor spectacolul e al timpului prezent. Niciun personaj nu este inutil, nici măcar Valere, domnul Loyal sau Filip al Franței. De asemenea, Gabi Costin aduce în fața spectatorilor un Molière al prezentului; celebrul scriitor trăiește, e aici, cu noi sau printre noi. Toți participă la construcția tramei, astfel încât impresia de final este că fiecare a fost la locul lui. Loc acordat de Molière, să nu uităm asta: fiecare personaj este în realitate o tipologie întreagă, o matrice de care ne izbim și astăzi. Parada „sufletelor moarte” se realizează firesc, fără niciun pic de ridicol, cel mai cel dintre toți, Tartuffe, fiind atât de credibil, încât te uiți la vecinul de scaun și cauți confirmarea celor constatate.

Reverența în fața artelor, momentul când artele vin pe scenă și-l înconjoară pe Ludovic al XIV-lea – reverența Thaliei față de iubitorii ei, spectatorii. Nimic nu rezistă probei timpului dacă nu e făcut cu credință, cu bună credință. Ceea ce scoate în evidență această încheiere de spectacol este menit să ne aducă aminte că arta transcende timpul. Momentul câștigă în amploare datorită costumelor Lilianei Cenean – o detalistă de mare finețe – și mișcării scenice foarte bine gândită de Ștefan Lupu. De altfel, întreaga scenografie a spectacolului este o demonstrație de profesionalism – Ștefan Caragiu s-a jucat cu dimensiunile mult prea puțin favorabile ale scenei teatrului, folosindu-se de jocul de volume și construcția pe verticală; în felul acesta spectacolul câștigă în profunzime și durabilitate. O scenă aproape goală, cu elemente de mobilier care se pot muta foarte ușor, o trimitere directă la spectacolele ambulante, pe când artiștii își câștigau traiul mergând din loc în loc pentru a-și susține reprezentațiile. Se joacă în trei registre, unul dintre ele fiind sub scenă, iar ceea ce impresionează este faptul că actorii nu se încurcă în intrări/ieșiri, nu pierd șirul schimbărilor. Te aștepți la o asemenea distribuție să ai senzația aglomerării la cel puțin o scenă, dar n-a fost cazul.