Apologia pîrleazului, de Vintilă Mihăilescu

În ultima lună m-am văzut pusă în situația de a explica ce este antropologia și cu ce se ocupă ea de mai multe ori decât m-aș fi așteptat, dar, ciudat, întrebarea venea dinspre persoane de la care chiar nu mă așteptam să nu știe ce e cu această știință. Adevărata dificultate a survenit în momentul în care a trebuit să operez diferențierile necesare între această știință și ruda ei apropiată, sociologia. Pentru că ambele studiază omul, diferă perspectiva de abordare.

Așadar, conform unei definiții uzuale dintr-un dicționar explicativ al limbii române, antropologia ar fi: „1. Învățătură despre om. 2. Știință care studiază apariția omului și a raselor umane, evoluția biologică a omului. ◊ Antropologie filozofică = ramură a filozofiei care studiază esența și perspectivele omului; concepție despre om; antropologie socială și culturală = disciplină care studiază omul în ambianța socială, economică și culturală. [< fr. anthropologie, it. antropologia, cf. gr. anthropos – om, logos – studiu].” (sursa – dexonline.ro)

Mă avantajează această definiție în construirea prezentării de față, întrucât face referire și la perspectiva filosofică. Vintilă Mihăilescu își prezintă articolele reunite în „Apologia pîrleazului” drept studii de „antropologie publică”. Există la ora actuală și un proiect românesc demarat în mediul online și dedicat exclusiv antropologiei și studiilor specifice ei, www.e-antropolog.ro, cu o pagină, „Antropologie urbană”, cumva pe aproape de ceea ce-și dorește Vintilă Mihăilescu să promoveze în mediul public.

Textele reunite în „Apologia pîrleazului” vin din trei surse diferite: Dilema Veche, Lettre Internationale și conferințele susținute la Fundația Calea Victoriei. Sunt texte pe care eu le-am citit la vremea apariției lor (mă refer la cele din Dilema Veche) și pe care le-am recitit cu alți ochi, alăturarea fiind benefică creării unei vederi de ansamblu. Chiar îți dai seama că ceea ce face domnul profesor Vintilă Mihăilescu prin aceste mici studii nu e o joacă, sesizezi la o simplă planare pe titlurile acestora că în spatele lor se află ani de cercetare, limbajul utilizat nu e nici colocvial, dar nici ultraștiințific, umorul și ironia fiind prezente peste tot. De altfel, am impresia că autorul este iubit tocmai pentru această abordare ironică a realităților cotidiene, deschizând mai ușor drumul spre studierea miezului problemelor cotidiene cu care se confruntă românul obișnuit. Să vorbești despre tot ceea ce merge prost în spațiul cotidian românesc, să încerci să identifici adevăratele cauze ale acestor deraieri de la normalitate, să cauți soluții și să încerci să le pui în practică, cam asta este succesiunea logicii interne a unui text semnat Vintilă Mihăilescu.

Textul care dă și titlul volumului este, într-adevăr, punctul de reper al întregului demers:

«Era poate în joc și fascinația mea mai veche pentru spațiile trecerii din geografia simbolică „poporană”, de la prispă, pîrleaz și portiță, trecînd prin răscruci și hotare, pînă la vămile care despart lumea de aici de lumea de dincolo, legîndu-le astfel printr-o indefinită trecere. Căci, după cum speculează cu finețe Mircea Vulcănescu, nici măcar lumea de dincolo nu este hotărîtă printr-un hotar care să despartă limpede și definitiv cele două spații, ci, într-un fel, este doar la marginea lumii de aici. Mortul este astfel un dalb călător, care pleacă de aici și merge, și merge, și este deja acolo, chiar dacă încă nu a ajuns… În tinerețe, regăseam – sau credeam că regăsesc – această fascinație în fascinația unui Noica pentru întru, pe care îl comparam, bombastic, cu o prispă a Ființei, loc și trecere în același timp.»

În acest text sunt regăsite cam toate temele din volum, într-un fel autorul își anunță sau reiterează toate subiectele de cercetare/interes. Și o face nu la modul vindicativ, nu e atât de egocentric încât să spună că e singurul care și-a propus acest demers, ci o face recuperând și revalorizând aproape toate demersurile anterioare și actuale, care se plasează în arealul științelor umaniste. De altfel, cultura generală solidă și articulată mă împiedică „să mă supăr” atunci când critică demersul psihologilor de a încerca să construiască un portret psihologic al poporului român; el explică argumentat într-un text dedicat acestei probleme de ce nu este de acord cu sintagma „psihologie a poporului român”, text pe care vă las să-l (re)descoperiți singuri în volum.

Toate temele propuse spre dezbatere/reflecție sunt însoțite de punerea în evidență a faptelor sociale specifice și a cauzelor care au dus la apariția anomaliei. De aceea e aproape imposibil să-l combați, e ca și cum ai refuza evidența. „Incompetența învățată” e unul din textele pe care îl voi recomanda oricând, tocmai pentru că atinge niște probleme pe care încă le ignorăm, dar care ne afectează iremediabil dezvoltarea:

„A doua zi de dimineață, mă trezesc însă cu o întrebare: de unde toată această armată de îngrijitori? Și de cînd nu ne mai putem purta singuri de grijă nici pentru cele mai personale și, în ultimă instanță, mai elementare nevoi? De fapt, de cînd și de ce nevoile noastre au devenit serviciile lor? Căci despre servicii și piață este vorba, nu despre compasiune sau tratament. Îmi trec prin cap o droaie de exemple. M-a intrigat, v-am mai spus, răspîndirea și la noi a parenting-ului. M-am întrebat atunci și mă întreb din nou, cum de a putut omenirea să nască și să crească atîția copii, timp de zeci de mii de ani, uite-așa, de capul ei, fără servicii pentru viitoarele mame, actualele mame, tații care vor să fie mame, mamele care nu vor să fie mame, copiii care vor să fie copii, dar trebuie aduși pe calea cea bună… și așa mai departe.”

Citind textul cu pricina, m-am răzbunat și mi-am acordat singură victoria împotriva conformiștilor; cei care mă cunosc știu că niciodată nu recomand cărți din seria „psihologie practică”, „motivaționale”, „cum să fii un părinte bun” etc. Exact din aceleași considerente invocate de Vintilă Mihăilescu.

Cele cinci părți ale volumului sunt intitulate sugestiv: „Cuvinte de acces” (un fel de introducere în lumea antropologiei, cuvintele-cheie ale oricărui demers de acest tip); „Retrocedări” (ce facem cu istoria noastră și cum ne asigurăm că o conservăm); „Durkheim și bunica românului” (texte care fac legătura cu sociologia, cele mai savuroase pentru cititor); „România noului val” (texte critice, constatări amare cu privire la luarea de val care pare să ne fie caracteristică în ultimii ani); „Morala fabulei” – un singur text, de cea mai mare lungime care este, într-un fel, dacă vreți, concluzia întregului volum.

„Apologia pîrleazului” trebuie citită, dacă vrem, cu adevărat, să nu mai sărim pîrleazul, ci să găsim cele mai bune soluții la problemele sociale; faptele sociale ne aparțin și ne caracterizează, de aceea trebuie să ne asumăm greșelile și să ne valorizăm eșecurile. Altfel nu se mai prea poate.

Poţi citi un fragment din carte: aici.

Sursa foto autor: www.colturidebucuresti.net

Editura: Polirom