Rădăcina de bucsau, de O. Nimigean

În micul țarc al literelor autohtone încă se mai simte un suflu. Într-adevăr, un suflu sacadat, căznit, abia perceptibil, întreținut cu precădere de câteva nume poleite, dătătoare de literatură aleasă. Și scriitura lui O. Nimigean – căci asupra operei sale îmi voi calibra rândurile de mai jos – se pliază nativ în registrul acelei literaturi meritorii, reușind astfel, de-a lungul timpului, să convingă întregul aparat critic.

Înainte de toate, O. Nimigean, publicând Rădăcina de bucsau, și-a asumat un mare risc, deoarece între coperțile acestei cărți – trebuie avertizat cititorul – se demitizează imaginea Mamei. Dacă până acum, în proza românească, mama, ca ființă, era „piedestalizată” și expusă într-o lumină mai mult decât favorabilă, în romanul de față este portretizat universul decadent și deteriorat al ființei dătătoare de viață. Cu abordare neostentativă în stil și cu o așezată și bine-definită arhitectură narativă, Rădăcina de bucsau îl are în centru pe Liviu: un fiu responsabil, un soț suferind și, nu în ultimul rând, un pseudoscriitor, pe care O. Nimigean îl plasează la limita existențialismului. Eșecul în mariajul cu Ioana (alias Zelda), concretizat în urma unor violențe și experiențe adulterine, constituie cea dintâi ruptură din suita de suferințe pe care Liviu va trebui să și le asume. Pentru ca „travaliul” la care este supus să aibă un impact şi mai puternic în constituția sa interioară – deja firavă și vulnerabilă -, vestea țintuirii la pat a mamei sale, Harieta, pe fondul unei afecțiuni grave la plămâni, și revenirea silită la casa părintească aflată în paragină, completează acest panou al suferinței și, de ce nu, al existenței.

Odată instalată boala, întregul aparat narativ capătă o nouă direcție; O. Nimigean își transformă astfel protagonistul într-un asistent neputincios în fața descompunerii graduale a mamei. Acest moment frisonant aduce suferința pe cea mai importantă partitură a romanului și o metamorfozează, gradual, într-un personaj aproape palpabil. Resimțită la nivel epitelial și de către cititor, cu barierele convenționalului spulberate, „deziconizarea” mamei devine un act iminent care obligă, oarecum, la o inversare ireversibilă de roluri. Dacă imediat după naștere, copilul este un satelit al mamei, în jurul căruia se îndreaptă toată grija, la bătrânețe, decreptitudinea mamei se transformă într-o responsabilitate asumată de către copil, generându-se astfel un act ciclic existențial. Este creionată aici clădirea relației dintre mamă și fiu, care se reia ab initio și care, ad finalem, devine intimă. Intimă într-atât încât, odată cu golirea de viață a mamei, Liviu ajunge să se lepede de falsele pudori și se transformă într-un infirmier detașat. Spălarea, schimbarea scutecelor ori introducerea irigatorului în anus („– Bagă-mi canula în găoază!” – exclamația mamei care semnalează detașarea absolută) devin gesturi impersonale, greu de suportat chiar și pentru citior, care ating culmi paroxistice. Inevitabilitatea morții, conștientizată atât de mamă cât și de fiul său, așază deasupra textului o perpetuă stare de apăsare:

„De dincolo, din bucătărie, mama începe să tușească. Sec, mărunt, în serii lungi. Mi se face pielea de găină. Percep cum se golește de viață. Nu mai există, de jur-împrejurul meu și în mine, decât noapte, tusea, bașii barului și frica. Și absența, mai sufocantă ca oricând, a Zeldei. Aștept ca pe o izbăvire să se încheie tusea mamei. Răsuflu adânc în pauzele dintre serii.”

Tot acest tăvălug de asupriri sufletești, completat recurent de flashback-uri din mariajul cu Zelda, îl transformă pe Liviu într-un ins aruncat în afara speciei. Practic și lectorul se transpune martor la pierderea identitară a lui Liviu. De formație scriitor, cu o precară pregătire intelectuală, el își apleacă lupa spre propriile drame care-l erodează, conștient fiind că orice invitație la reflexie ori aprofundare îi îngenunchează sufletul. Apelarea obsedantă la filosofie, misticism ori la ortodoxism, ca mijloace paliative, nu fac altceva decât să-i inducă starea de convalescență existențială, sublim surprinsă de autor: „Nu mai rămâne din mine decât excrementul unui timp lăuntric”.

Chiar dacă romanul suferă o perpetuă hemoragie de substanță, în care apocalipsa personală a lui Liviu se contopește firesc cu agonia parentală, deschizându-se astfel sub cititor o bolgie dantescă, finalul, lăsat deschis, parcă mai salvează puțin din negativismul sever pe care-l emană O. Nimigean.

De un impact puternic este și modul refexiv în care autorul dirijează tonalitățile suferinței, cititorului lăsându-i-se impresia că participă în direct la malaxarea trăirilor. Limbajul pestriț, cu puternice rezonanțe ardelenești, dezbrăcat de orice urmă a sentențiosului, conferă prozei o veridicitate și aplicabilitate aparte.

Una peste alta, oprindu-mă aici pentru a nu „distruge corola de minuni”, Rădăcina de bucsau, roman al trăirii pure, scris ireproșabil – fără redundanțe ori brizbrizuri stilistice -, are un puternic cuvânt de spus în salvarea, din derivă, a literaturii române actuale.

Sursa foto: revistatimpul.ro

Editura: Polirom;