Mai multe veşti bune, aseară, la Ateneu. Unele se conjugă cu veştile proaste, dar esenţa mesajelor rămâne pozitivă, pentru că, până la urmă, aşa e în orice evanghelie. Dacă vrei, încep cu o veste proastă: cu toţii putem deveni monştri. A spus-o domnul Eric-Emmanuel Schmitt cu referire la o carte pe care a scris-o recent, încă netradusă în limba română, un roman despre Hitler, în care acesta apare şi ca dictator, dar şi ca un Hitler virtual, în postura celui care-ar fi putut fi, dacă nu şi-ar fi construit viaţa pe frustrări. „Când am scris această carte, mi-am dat seama că Hitler eram chiar eu, că Hitler locuia în mine”, a precizat domnul Schmitt. Şi da, cu toţii ne putem transforma în nişte monştri. Dar vestea bună e că totul depinde de noi.
Este vorba şi despre perspectivă, până la urmă. Contează unghiul. Uite, cum e cazul cu Iuda. Toată lumea crede că el l-a vândut pe Iisus. Şi că gestul lui e condamnabil. Însă iată unghiul din care-l priveşte domnul Schmitt:
„Pentru mine, Iuda nu trădează, ci se sacrifică, pentru că a înţeles că trebuie să facă asta; iar creştinismul se bazează nu pe o trădare, ci pe un sacrificiu din dragoste.”
Scriitorul (şi dramaturgul, şi filosoful) crede că există un antisemitism creştin care se bazează pe Iuda şi că, de-a lungul secolelor, termenii evreu şi Iuda s-au suprapus. În romanul său, „Evanghelia după Iuda”, a suprimat 20 de secole de antisemitism. De citit. Ai putea avea o revelaţie, aşa cum a trăit scriitorul cu câteva decenii în urmă. Era în Sahara şi… s-a rătăcit. Fără apă şi hrană, domnul Schmitt a trăit o noapte mistică, în urma căreia i s-a schimbat viaţa. Te poţi duce cu gândul la pelerinajul către Santiago de Compostela al lui Paulo Coelho, dar poate nu e tocmai acelaşi lucru. Importantă e revelaţia, conexiunea directă cu Dumnezeu. Din acel moment, certifică domnul Schmitt, a locuit în mijlocul unei lumini, pe care încearcă să o exprime în fiecare carte ori proiect. Şi asta, în pofida faptului că lumea nu pare să fie dornică de fericire, din moment ce nu fericirea este promovată, ci tristeţea.
„Epocii noastre nu-i place bucuria, ci tristeţea, nu promovează bucuria, ci tristeţea. Şi ce înseamnă tristeţea? Să promovezi ce îţi lipseşte. Dacă ne uităm mereu la ce ne lipseşte, suntem trişti. Trebuie să cultivăm bucuria de a trăi, dar asta înseamnă muncă.”
Altă veste bună este că a fi fericit nu înseamnă să fugi de necazuri, ci să integrezi dramele în ţesutul vieţii tale. Domnul Schmitt a învăţat cum să facă asta de la Mozart, care i-a arătat că suferinţa poate fi exprimată şi frumos, şi cum să nu-ţi placă frumosul, deci suferinţa?
„Când suntem necăjiţi, suntem stupizi, pentru că avem impresia că trăim singuri în necazul nostru, când, de fapt, tristeţea este universală.”
Muzica poate fi o soluţie pentru tristeţe, pentru că marii muzicieni nu sunt doar muzicieni, ci chiar „ghizi spirituali ori profesori de bucurie”. Iar dincolo de muzică, există dragostea, care ne poate salva de egoism. Foarte interesantă perspectiva domnului Schmitt asupra dragostei, care este mai importantă decât adevărul. Abordând un exemplu concret, scriitorul a întrebat cum am proceda în cazul în care ar trebui să-i spunem unui grav bolnav adevărul despre starea sa.
„Dragostea e mai importantă decât adevărul, iar dragostea pentru celălalt vine înaintea celei pentru adevăr.”
Aşadar, în acest caz, scriitorul ar alege o soluţie de mijloc, ar căuta să comunice starea de fapt doar în momentul în care ar şti cu certitudine că nu l-ar răni pe bolnav şi ar căuta o modalitate prin care să-l pregătească pentru o astfel de veste.
„Dragostea aşteaptă să dovedim că există.”
Aşa vorbeşte un om care l-a găsit pe Dumnezeu. De fapt, scuze, nu el l-a găsit pe Dumnezeu, ci invers, Dumnezeu l-a găsit pe el. Nu am înţeles lucrul acesta, pentru că a fost spus pe final, en passant, deşi l-aş fi vrut explicat. Credeam că Dumnezeu este ubicuu, că le ştie pe toate şi că, pentru El, fiecare fir de păr este important. El ştie soarta fiecărui nimic din lume, deci cum ar fi putut să nu-l fi ştiut şi pe domnul Schmitt înainte de revelaţie? Sigur că-l ştia… E o nuanţă aici pe care mi-ar plăcea să o descopăr în cărţile acestui scriitor ori în interviurile sale, mai ales că vorbele sale nu sunt fără rost. El crede în literatura ca armă, în literatura ca o formă de luptă pentru schimbarea în bine a vieţii.
„Cărţile nu sunt un scop în sine, ele trebuie să servească la ceva, să fie utile, să ne facă viaţa mai bună.”
Şi „literatura nu are numai arma raţionamentului, ci şi pe cea a empatiei, a dragostei”. Şi „a citi şi a scrie înseamnă a călători, a depăşi frontiere”. Şi ştii că trebuie să fie adevărat şi sincer ce spune domnul Schmitt, pentru că e ceva în zâmbetul şi în răbdarea sa.
La sfârşitul conferinţei de aseară, de la Ateneu, în care a fost chestionat elegant de Marina Constantinescu, o coadă impresionantă îi aştepta autograful. Semn că mesajul său evanghelic, transpus în cărţile pe care Editura Humanitas i le aduce în România cu asiduitate, are adepţi.
