“Eric Clapton. Copilul nimănui”, de Paul Scott

Biografia Eric Clapton. Copilul nimănui, scrisă de Paul Scott şi publicată în româneşte de Editura Publica în colecţia Victoria Books (care, apropo, mai cuprinde şi alte biografii interesante!), are, în opinia mea, cel puţin două avantaje.

În primul rând, este “la zi”: ediţia în limba engleză a apărut în 2015, deci conţine cele mai recente detalii despre biografia binecunoscutului chitarist şi cântăreţ de blues.

În al doilea rând, este scrisă de către un jurnalist, care ştie să respecte canoanele meseriei în materie de documentare, de verificare a informaţiilor, de relatare a detaliilor şi de claritate/accesibilitate a stilului. Pe lângă acestea, Paul Scott mai este şi fan de o viaţă al lui Eric Clapton, nemaipunând la socoteală şi faptul că volumul de faţă nu este prima biografie a unei celebrităţi pe care o publică: prin mâinile sale au mai trecut şi alte poveşti de viaţă din lumea muzicii, precum cea a lui Robbie Williams sau a lui Gary Barlow.

Titlul cărţii, Copilul nimănui, ne poate duce cu gândul pe noi, românii, la proiectul fundaţiei Romanian Angel Appeal, creată în aprilie 1990 de către soţiile Beatles-ilor în sprijinul orfanilor români. Acel proiect s-a finalizat cu un album intitulat Nobody’s Child, pentru care au oferit piese staruri de primă mărime din lumea rock-ului; printre contributori s-a numărat şi Eric Clapton, cu piesa That Kind of Woman.

În realitate însă, este vorba de povestea dramatică a naşterii şi copilăriei lui Eric, poveste care se pare că l-a marcat iremediabil: el s-a născut în 1945, în urma relației pasagere dintre mama sa, Pat Clapton, şi un soldat canadian detaşat în Marea Britanie în etapa finală a celui de-Al Doilea Război Mondial. Din cauza prejudecăţilor epocii şi comunităţii, părinţii tinerei Pat au ales să se declare ca fiind ei înşişi părinţii nou-născutului Eric Patrick, crescându-l pe acesta ca şi cum ar fi fost fiul lor. Însă, cum vigilenţa cumetrelor din nicio comunitate nu poate fi înşelată cu atâta uşurinţă, Eric a ştiut încă dinainte de a împlini zece ani că “sora” sa Pat, plecată în Canada imediat după nașterea lui, este, de fapt, cea care îi dăduse viaţă; relaţia tensionată, marcată de răceli, neînţelegeri şi neacceptări dintre fiu şi mama sa adevărată a avut o influenţă puternică asupra primului, care, astfel, s-a simţit mânat în toată viaţa lui de un nestăvilit “apetit pentru distrugere” (vorba celor de la Guns N’ Roses).

Acest impuls autodistructiv l-a împins pe Eric către excese extrem de periculoase, care l-au adus uneori în apropierea îngerului morţii: consumul exagerat de droguri, urmat de căderea în patima alcoolului, ambele manii combinate cu sexul excesiv şi fără discernământ în privinţa alegerii partenerelor l-au urmărit o bună parte din viaţă. Iar toate acestea s-au petrecut în conjuncţie cu drame reale, precum dragostea puternică a lui Eric pentru Patty Boyd/Harrison, soţia lui George Harrison, fost membru Beatles şi apropiat al bluesmanului. Sau moartea fiului său, Conor, la numai patru ani şi jumătate, căzut de la etajul 49 al unui hotel newyorkez.

Dar, întocmai ca în povestea păsării-spin, dramele şi tragediile pe care le-a înfruntat l-au ajutat pe Eric Clapton să plăsmuiască o muzică unică, excepţională. De altfel, două dintre cele mai inspirate piese ale lui au fost scrise în contextul celor două drame amintite mai sus: Layla este expresia dramaticei iubiri pentru Patty Boyd pe vremea când aceasta încă era soţia lui George Harrison (mai târziu, când, în sfârşit, Eric s-a putut căsători cu Patty, povestea de iubire s-a disipat…), iar Tears in Heaven a fost scrisă după îngrozitoarea moarte a lui Conor Clapton.

Poveste de viaţă cu multe coborâșuri, dar şi cu suișuri inegalabile şi irepetabile. Povestea unui om viu, care

“a fost principalul promotor al procesului prin care bluesul a fost restituit unei naţiuni ce, pur şi simplu, dăduse uitării una dintre cele mai valoroase creaţii ale sale. Dacă Clapton a realizat chiar şi numai un singur lucru, anume să atragă atenţia Americii cu privire la patrimoniul ei uitat, ar trebui să aibă asigurat un loc central în istoria muzicii pop. Prin asta le-a oferit unora ca Muddy Waters, B. B. King, Otis Rush şi Buddy Guy o platformă de lansare care le fusese refuzată de multă vreme. Impactul pe care l-a produs avea să fie resimţit cu siguranţă de generațiile viitoare”.

Iar pentru cei care cred că ştiu pe dinafară povestea vieţii lui Eric Clapton, iată câteva întrebări, al căror răspuns, dacă nu îl ştiu, îl pot afla citind cartea de faţă:

care este legenda bluesmanului Roger Johnson, a cărui muzică l-a pasionat foarte mult pe Eric Clapton (vezi albumul Me and Mr. Johnson)?
care este originea numelui Layla al celebrei balade blues a lui Clapton?
când şi de ce a apărut porecla Slowhand, care îl însoţeşte şi astăzi pe cântăreţ?
care este poetul francez de versurile căruia (traduse în engleză) era pasionat Eric în tinereţe?

Sursa foto: elrumordelosbosques.blogspot.com

Editura Publica, colecţia Victoria Books;