Anticiparea Holocaustului. Chișinăul și tragicul său Pogrom

Un viciu major al istoriografiei românești din timpul regimului comunist, pe lângă multe altele, constă în modalitatea aleasă pentru a prezenta situația românilor din afara Vechiului Regat, așadar sub dominații străine inerent arbitrare și greu de suportat. Or, în aceste condiții, motivul recurent prezent în literatura de specialitate era cel al luptei naționale dusă de cei cărora Unirea cu România le apărea drept ideal suprem și unic scop al vieții. Este inutil a sublinia că lucrurile nu au stat nici pe departe în acest fel de cele mai multe ori, așa cum unitatea românească părea utopică în epoca modernă și ar fi rămas în continuare la fel în absența Primului Război Mondial.

În Basarabia, de pildă, anexată de Rusia în 1812, firava acțiune de promovare sau conservare a naționalității românești era organizată de o elită subțire numeric și aflată sub presiunea sufocantă a autorităților țariste, în timp ce majoritatea populației, ignorantă și analfabetă, își urma cursul normal al vieții. Este drept că românii din Basarabia erau legați cu cei de peste Prut prin limbă, religie, naționalitate sau tradiții. Dar ceea ce mulți istorici au omis să observe era încă o trăsătură comună, antisemitismul funciar. La începutul secolului XX, Rusia și România continuau să fie singurele state europene care refuzau cu obstinație să acorde drepturi politice evreilor și cultivau fățiș o politică de excludere a acestora. Chiar dacă au existat în România sporadice explozii de violență la adresa comunităților de evrei, Rusia a împins acest fenomen până la ultimele sale limite. Nu întâmplător, de altfel, originile cuvântului „pogrom” pot fi găsite în limba rusă. Spațiul rus a fost de-a lungul istoriei unul al haosului, violenței și dezordinii, iar pentru evrei a reprezentat un coșmar existențial ale cărui ecouri pot fi resimțite până în zilele noastre.

În cadrul acestui context, merită analizată cartea lui Steven J. Zipperstein, Pogromul. Chișinăul și înclinarea balanței istoriei, apărută la Editura Cartier în acest an, în traducerea lui Cristian Fulaș. Autorul este profesor al Universității din Standford, acolo unde ține cursuri de cultură evreiască, dar a predat și în Rusia, Polonia, Franța sau Israel. Este un istoric prolific, scriind lucrări apreciate despre evreii din Odessa, despre originile sionismului sau despre evreii din Rusia, volume traduse în mai multe limbi și distinse cu diverse premii. Cartea de față a apărut inițial în limba engleză în 2018 și a fost nominalizată la premiul „Mark Lytton”, fiind tradusă în premieră în România.

Probabil este un fapt mai puțin cunoscut în spațiul istoriografic românesc, dar Pogromul de la Chișinău, care a avut loc în anul 1903, a rămas în imaginarul evreiesc drept una dintre ele mai cumplite tragedii pe care aceștia au fost nevoiți să o cunoască. Bineînțeles, dimensiunea Holocaustului a obliterat prin unicitatea sa alte episoade triste, dar, chiar și în aceste condiții, Pogromul de la Chișinău a rămas imposibil de dislocat din imaginarul colectiv evreiesc, fie prin trăsăturile sale proprii, fie ca o stranie anticipare a ceea ce avea să se întâmple în timpul celui de-al doilea război mondial. Așa cum se arăta într-un articol din ziarul „Times”, evenimentul de la Chișinău a inaugurat organizarea de pogromuri, nu în sensul obișnuit al termenului, respectiv de masacru, ci ca „instituție națională.” Mut mai târziu, ziaristul Peter Steinfels observa că Pogromul de la Chișinău a anticipat Noaptea de Cristal, pusă la cale de regimul nazist, în timp ce pentru Anita Shapira Chișinăul a „devenit aproape instantaneu numele scurt pentru barbarie, pentru un comportament asemănător celor mai groaznice atrocități medievale.” Din nefericire, tragedia din Chișinău va impune definitiv termenul de pogrom în cadrul vocabularului comunităților evreiești din Rusia, dar și din restul lumii, obligate să asiste la un nivel de violență fără precedent în epoca modernă, dar care avea să pună bazele unor politici mult mai greu de intuit.

În pofida importanței sale afective pentru români, Chișinăul era la începutul secolului XX un oraș relativ necunoscut în imensitatea Imperiului Țarist și înapoiat conform standardelor vremii. Este cunoscut faptul că mare poet rus, Aleksandr Pușkin a fost obligat să locuiască pentru scurt timp în această zonă, care îi displăcea profund, inclusiv din cauza prezenței evreiești, așa cum o atestă versurile sale:

„Blestemat oraș Chișinău / Am obosit să-ți zic de rău / Cândva pe-acoperișul rău / Peste-ale tale case slute / Va bubui un tunet greu! / Și n-o să mai văd nici urmă de tine! / Vor cădea și-n flăcări pieri-vor / Atât bordelul lui Bartolomeu, / Cât și murdarele cocioabe evreiești.”

Capitala Basarabiei avea o rețea de drumuri foarte proastă și nu era conectată prin intermediul căii ferate de orașele mai importante, precum Odessa, care se afla în proximitatea acesteia. Avea una dintre cele mai ridicate rate ale mortalității infantile, precum și unul dintre cele mai înalte niveluri ale analfabetismului din întreaga Rusie. Pe de altă parte, regiunea era cunoscută pentru caracterul său eterogen, caracterizată fiind de amestec etnic sau religios, aici locuind ruși, germani, elvețieni, cazaci, sârbi, turci, bulgari, moldoveni și evrei. Fiind o zonă extrem de săracă, țărănimea se baza pe agricultură și pe fertilitatea solului, în timp ce comerțul bazat pe desfacerea bunurilor era controlat în mare măsură de evrei, motiv recurent al istoriei pentru ca aceștia să fie detestați de populația locală. Cu atât mai mult cu cât, la începutul secolului XX, mai bine de o treime din populația orașului Chișinău era de origine evreiască. Cei mai mulți evrei aveau o situație economică precară, dar, așa cum s-a întâmplat mereu, fie dominau afacerile comerciale, fie reprezentau majoritatea doctorilor, avocaților, farmaciștilor sau notarilor.

Chiar și în aceste condiții, Chișinăul rămăsese în afara tulburărilor antievreiești care zguduiau frecvent Rusia, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în urma asasinării țarului Alexandru al II-lea. Este drept, în raport cu atitudinea României, Rusia a dezvoltat o politică naționalistă acerbă în Basarabia, care urmărea întărirea vitalității regimului, la fel cum căuta să prevină eventualele tendințe secesioniste. Or, caracterul regimului țarist era prin excelență unul antisemit, evreii aflându-se sub o permanentă amenințare existențială. Se adaugă la acestea apariția ziarului „Bessarabeț”, condus de Pavel Krușevan, cu un mesaj virulent îndreptat împotriva evreilor și care a incitat cotidian pentru luarea de măsuri împotriva acestora. Chiar dacă cei mai mulți ruși admiteau că îndepărtarea evreilor ar fi dus la ruină economică Chișinăul, aspect valabil pentru multe zone din Europa, ura s-a dovedit a fi întotdeauna mai puternică și nu ținea cont de interese materiale, pragmatice. Dar când s-a dovedit a fi antisemitismul rațional?

Așadar, în cazul Pogromului de la Chișinău există cauze generale, profunde, legate de antisemitismul funciar al regimului țarist, întreținut decenii la rând și concretizat în explozii de violență sprijinite deplin de instituțiile statului sau de reprezentanții guvernului în teritoriu. La fel, a existat cu siguranță o tensiune între populația locală, abrutizată, pauperă, ignorantă, ale căror nemulțumiri au fost cu abilitate canalizate spre disprețul sau invidia la adresa evreilor, identificați, cum altfel, drept principalii vinovați pentru declinul economic al orașului. În această atmosferă mocnită lipsea doar scânteia, care a apărut în curând. Este cunoscut faptul că de-a lungul timpului, în întreaga Europă, au existat zeci de mii de cazuri prin care evreii erau acuzați de înfăptuirea unor crime ritualice, respectiv de uciderea unor copii creștini în apropierea sărbătoririi Paștelui, cu scopul de a le folosi sângele în alimentație. Nici măcar o singură dată nu a putut fi dovedită această acuzație absurdă și fictivă, dar asta nu a împiedicat persistența ei, mai ales la nivelul maselor credule. Mai mult, odată declanșate evenimente precum războaie civile, revoluții, dezordini, se vor găsi întotdeauna oameni care să își urmărească propriile obiective sau să își satisfacă propriile deziderate, fie bazate pe umori personale, fie pe frustrări de natură economică.

Exact asta s-a întâmplat în 1903 în orașul Dubăsari, aflat în vecinătatea Chișinăului, respectiv moartea unui copil creștin, suspiciunile aglomerându-se în jurul unei crime ritualice săvârșită de evrei, chiar dacă dovezile infirmau această ipoteză. Ziarul „Bessarabeț”, mai sus menționat a dus o campanie înverșunată de învinovățire a evreilor, care ar fi mituit autoritățile pentru a fi absolviți de vină. Tulburările s-au declanșat și s-au soldat cu maltratarea unor evrei și distrugerea unui bazar evreiesc. Așa cum scrie Steven J. Zipperstein,

„Încă de la început, atacul lor asupra evreilor a fost justificat ca autoapărare, o reacție rezonabilă în fața unui popor paria, capabil de orice fărădelegi, un popor ale cărui îndeletniciri toxice izvorâte din negura timpului trebuiau oprite.”

În aceste condiții, în frumoasa primăvară a anului 1903, aproape fără să observe nimeni, așa cum nimeni nu a fost capabil de a intui resorturile unei apropiate tragedii, în Chișinău a început hărțuirea și agresarea evreilor, inițial puse în practică de grupuri de copii și, în consecință, minimalizate chiar de către comunitatea evreiască. În scurt timp, tensiunea a atins cote înalte și s-a manifestat prin explozii de violență ale locuitorilor din Chișinău, mulți dintre ei aflați în stare de ebrietate. Probabil din această cauză, magazinele de băuturi deținute de evrei au fost primele atacate, distruse și jefuite. Revolta s-a extins ulterior, chiar dacă numărul celor care acționau era încă relativ mic. Acțiunile au devenit din ce în ce mai periculoase în măsura în care numărul participanților creștea exponențial, iar poliția se declara depășită de rapiditatea cu care se derulau evenimentele. Spre seară, clădirile în care locuiau evrei au fost la rândul lor atacate, mulți dintre aceștia fiind bătuți și jefuiți sau obligați să ofere sume însemnate de bani, în timp ce multe femei evreice au fost molestate. Prima zi a Pogromului s-a încheiat în această atmosferă de teroare, în cadrul căreia moldovenii au fost cei mai numeroși participanți și cei mai vocali acuzatori.

A doua zi, situația s-a deteriorat, magazinele evreiești fiind în continuare jefuite, clădirile atacate, iar multe străzi distruse. Mai grav, violențele au degenerat, s-au extins în aproape tot orașul, iar unii evrei agresați au murit în urma loviturilor pe care le primiseră. Unii evrei au avut șansa nesperată de a își răscumpăra viața, oferind toți banii pe care îi aveau, fiind lăsați să plece după ce erau bătuți. Un reporter englez aflat în acele zile la Chișinău a surprins o parte din atrocități: un evreu a fost întrebat de nume, după care a fost ucis cu o furcă, altul, proprietar de băcănie, avea ochii scoși și cerea să fie omorât. Un vânzător de vinuri a asistat fără a putea să facă nimic la moartea tatălui său în vârstă de 74 de ani, după ce atacatorii au constatat că nu avea decât o jumătate de copeică la el. Foarte multe fete și femei au fost violate cu bestialitate în acele zile, deși numărul lor nu a fost niciodată elucidat, mai ales că multe dintre ele nu au vrut să recunoască de teamă sau de rușine. Rivka Schiff, emigrantă din România, a fost victima unui viol în grup. Conform propriilor mărturisiri,

Își băteau joc de mine și mă violau. „S-ar părea că încă nu te-ai culcat cu un neevreu. Acum o să-i afli gustul.” Nu știu câți și-au făcut mendrele cu mine, cel puțin cinci, poate șapte. (…) Unul dintre ei a îngenuncheat și s-a prefăcut că-i era milă de mine. Mi-a văzut cerceii, mi i-a smuls din urechi și a vrut să mă mai violeze o dată.

Uluitor este următorul aspect: mulți atacatori își cunoșteau personal victimele, cu care conviețuiseră, le fuseseră vecini sau clienți. Mulți atacatori erau strigați pe nume de către evreii supuși terorii. O femeie violată mărturisea că îl ținuse pe făptaș în brațe atunci când acesta era doar un bebeluș. Actele de cruzime însă au fost executate cu ferocitate și fără nici o remușcare, ceea ce indică o ură oarbă, desprinsă de un minim sentiment de empatie umană. Dimpotrivă, atacatorii aveau sentimentul că îndeplinesc o misiune nobilă chiar și atunci când pur și simplu își satisfăceau poftele carnale sau se lăsau conduși de instincte primare.

S-a vorbit adesea în cadrul comunităților evreiești de atitudinea pe care au avut-o cei care au fost victimele Holocaustului, despre pasivitatea și lașitatea celor care urmau să cunoască o moarte sigură. Subiectul este delicat și comportă numeroase nuanțe, dar constituie un paradox, cel puțin la prima vedere ținând cont de faptul că sunt blamați cei care în fond nu au avut niciodată o vină. La fel, în cazul Pogromului de la Chișinău, unii evrei au acuzat resemnarea, în raport cu ceea ar fi trebuit să fie o rezistență masivă. Or, evreii, individual sau în grup, au încercat de multe ori să se apere. Unii au tras în aer, alții s-au înarmat și s-au baricadat, au fost organizate patrule și chiar grupuri largi de evrei, care au reușit să respingă anumite cete de atacatori. În mod cert, mai mult nu se putea face, mai ales în condițiile în care declanșarea Pogromului nu a fost anticipată, iar autoritățile nu au făcut nimic în primele două zile pentru a stopa dezlănțuirea de violență a gloatelor imunde. Mai mult, la nivel individual, rezistența era utopică ținând cont de raportul disproporționat de forțe. Nebunia colectivă a cunoscut rareori soluții eficiente de oprire a formelor sale de manifestare, în timp ce consecințele au fost în permanență tragice. Pogromul de la Chișinău s-a soldat cu moartea a 49 de evrei, în timp ce mulți alții au fost jefuiți și bătuți, iar multe femei au fost violate în moduri oribile.

Este greu de atribuit o responsabilitate directă autorităților țariste, fie cele de la Sankt-Petersburg, fie cele locale, chiar dacă acestea, așa cum subliniam mai sus, au promovat întotdeauna mesaje de excludere a evreilor, a căror situație în Rusia era printre cele mai dificile. A fost mai degrabă un amestec confuz de incitare a ziarului „Bessarabeț” și a grupului din jurul lui Pavel Krușevan, care au întreținut o atmosferă belicoasă ce s-a mulat pe atitudini gregare și vindicative ale unor grupuri de oameni racordați la stricte interese personale și care vizau în multe cazuri explozia unei atitudini încetățenită de prea mult timp. De altfel, Steven J. Zipperstein îi dedică lui Krușevan un întreg capitol, extrem de interesant și competent articulat. În orice caz, Pogromul de la Chișinău a fost echivalat imediat cu o teribilă catastrofă, iar ecourile sale au devenit ample în toate colțurile lumii, o lume în bună parte terifiată și oripilată de genul acesta de manifestări. Au fost scrise piese de teatru care aveau ca subiect cumplitul Pogrom și care au beneficiat de o asistență numeroasă în Statele Unite ale Americii, au fost scrise cărți, au fost concepute poeme tulburătoare, au fost publicate zeci de articole și au fost strânse fonduri impresionante pentru comunitatea evreiască din zona Chișinăului. Autorul descrie în amănunt aceste aspecte fascinante, care trebuie urmărite cu atenție. Scriitorul Bialik, după ce a publicat un poem în legătură cu tragedia din 1903, a ajuns în Chișinău și a reușit să înregistreze o colecție impresionantă de mărturii din partea evreilor care trecuseră prin calvarul Pogromului. Importantă a fost și activitatea ziaristului Michael Davitt, care a încercat, la rândul său, la fața locului, să reconstituie tragica succesiune a evenimentelor.

Steven J. Zipperstein a reușit să reconstituie cu acribie și profesionalism tragicul episod al Pogromului de la Chișinău. Au fost abordate cu luciditate aspecte precum geneza evenimentului, situația Basarabiei și a Chișinăului la începutul secolului XX, atitudinea regimului țarist și a emulilor săi, dar și importantele consecințe, concretizate în special prin producții literare sau dramatice, care vor rămâne drept mărturie perenă a suferințelor îndurate de evrei în anul 1903. Avem, în mod cert, de-a face cu o narațiune sobră, obiectivă, susținută de o documentare serioasă, metodă proprie unui istoric veritabil. Este ceea ce, de altfel, din motive care ne scapă, nu a reușit să facă nici un istoric român, subiectul rămânând unul inaccesibil chiar și în cadrul deceniilor care s-au scurs de la prăbușirea regimului comunist. Din nefericire, rolul moldovenilor în Pogromul de la Chișinău a fost unul major și vine în contradicție cu imaginea romanțată la care mă refeream la început și pe care a propagat-o în mare parte istoriografia noastră în legătură cu frații de peste Prut. În schimb, atitudinea lor a fost consonantă cu valul antisemit din România acelei epoci, care se manifesta din plin și care, fără a provoca exploziile de violență de acest fel, deși ele nu au fost cu totul absente, a întreținut un cult de excludere a evreilor din societatea românească. Cartea lui Steven J. Zipperstein reprezintă o analiză necesară, care acoperă o lacună majoră și care poate contribui decisiv la claritate morală și la reevaluarea obiectivă a trecutului nostru.

În cadrul gravelor tulburări din timpul Pogromului de la Chișinău, soția unui prăvăliaș, a cărui casă fusese devastată, a fugit având în brațe pruncul nou-născut al familiei. Din cauza spaimei și a grabei, în drum spre gară, femeia a scăpat copilul care s-a zdrobit de pavaj și a murit pe loc. Doar pentru acest fapt, omenirea ar fi meritat să se destrame în mod ireversibil.

Pogromul. Chișinăul și înclinarea balanței istoriei de Steven J. Zipperstein