Ieșirea din istorie. Despre postistorie și șocul acesteia

Există, de la Hesiod încoace, un curent recurent al istoriei și care a reușit întotdeauna să își dobândească dreptul de cetate în cadrul mentalului colectiv: nostalgia în raport cu vremurile apuse, percepute invariabil drept superioare din mai multe puncte de vedere. De ce tind oamenii să interpreteze evenimentele în această direcție? Un răspuns la îndemână ar fi acela că de cele mai multe ori evoluțiile contemporane nu sunt dezirabile. Precaritatea existenței umane este cu siguranță o permanență, în timp ce viața echivalează cu o neobosită luptă pentru supraviețuire. Este drept, pe de altă parte, că ultimele decenii au schimbat profund sensul civilizației și au creat pentru mulți oameni o prosperitate fără precedent, alături de avansul științific uluitor. Dar istoria nu s-a sfârșit nici în aceste condiții, dimpotrivă, provocările actuale tind să fie dintr-o anumită perspectivă mult mai îngrijorătoare. Pentru prima dată în istorie, specia umană are capacitatea de a își provoca extincția. Există încă războaie, inclusiv în Europa mai nou, epidemiile sunt încă periculoase, subdezvoltarea și sărăcia rezistă încă în zone largi ale lumii, schimbările climatice întrețin nesiguranța generală, la fel cum terorismul o tulbură pe cea cotidiană. Doctrinele politice se pretează încă numeroaselor critici, pe fondul steril pe care sunt articulate, iar presa și-a pierdut mult din vechea sa substanță. Toate aceste subiecte și multe altele sunt tot atâtea ocazii de reflecție și de critică inteligentă sau cel puțin de observație acută. Doar că nu mai sunt mulți intelectuali care să fie dispuși la un asemenea demers livresc, în primul rând, dar cu implicații practice ample. Cu atât mai adevărată este această constatare pentru România, spațiu în care nu puțini gânditori au fost tentați să se apropie de mișcările extremiste de-a lungul timpului.

În cadrul acestui context, trebuie remarcată cea mai recentă lucrare a lui Arthur Suciu, Simulacru și război. Discursul politic în postistorie, apărută la Editura Litera în acest an. Autorul este absolvent de filosofie, doctor în științele comunicării cu o teză despre raportul dintre discursul literar și cel politic și lector universitar colaborator al Facultății de Litere și Științe ale Comunicării din cadrul Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava. Arthur Suciu este cunoscut prin intermediul mai multor cărți interesante, provocatoare, iconoclaste pe alocuri, iar despre una dintre acestea, Drumul către viața privată. Interpretări ale discursului politic postcomunist am avut de asemenea ocazia să scriu pe larg.

Volumul de față are un caracter eclectic și este compus dintr-o serie de analize care se suprapun și vizează în primul rând starea lumii contemporane, pornind de la un excurs filosofic și ajungând inerent la substraturile sale politice. Așa cum remarcă autorul, este un punct de vedere românesc, dar nu mai puțin valabil, în încercarea de a oferi o viziune nouă, proaspătă, poate inedită în condițiile vidului reflexiv care pare că se insinuează îngrijorător în jurul nostru. Este totodată o pledoarie pentru confuzia politică în raport cu ceea ce se poate foarte bine a se dovedi o evoluție cu accente catastrofale. Nu în ultimul rând, îmi pare că volumul lui Arthur Suciu este o rară oportunitate de a sparge ceea ce s-a numit în spațiul public „tirania consensului”, în condițiile în care presa pare din ce în ce mai subordonată discursului oficial, iar cei mai mulți intelectuali sunt reticenți în a identifica corect consecințele îngrădirii exprimării libere.

Paul Veyne afirma răspicat într-un lung eseu că istoria nu există pentru că, printre altele, nu are metodă. În schimb, Arthur Suciu pleacă de la observația lui Walter Benjamin conform căreia metoda politicii este nihilismul, în sensul în care actul politic nu are practic finalitate. Politica de fapt are vizibilitate și consistență doar în cadrul unui mediu lipsit de sens, dar în spatele acesteia se află abisul sau vidul. Or, în aceste condiții, toate eforturile oamenilor politici sunt în mare măsură menite să acopere vidul respectiv, să dea o aparență inteligibilă unui demers steril, dacă nu cumva fraudulos. Este adevărat, pe de altă parte, că discursul politic a încercat să țină pasul cu schimbările istorice și ale sale contingențe. În perioada modernă, de pildă, în urma refluxului religios și pe fondul revoluției industriale și a dezvoltării sistemului capitalist, mesajul politic a cunoscut două mari orientări: una conservatoare, care a pledat pentru o schimbare graduală, organică și una liberală, care privilegia libertățile economice și arderea etapelor, indiferent de consecințe. Secolul XX va transforma aceste viziuni în mod radical, la fel cum s-a întâmplat cu socialismul umanist apărut dintr-o necesitate stringentă a societății europene.

Arthur Suciu întreprinde o analiză lămuritoare în jurul conceptelor de elite, mase și indivizi, la fel cum relevant este rolul opiniei publice sau mai degrabă modalitățile de raportare față de aceasta. Consecințele exceselor populiste de altfel sunt bine cunoscute în istorie, dar ele fac parte din strategia de depășire a conștientizării sporite a contingenței. În genere, populația are nevoie de mesaje durabile, de politici decise, de lideri vizibili întrucât nu se poate baza pe dubiu, pe hazard sau pe speranță. Dar principala trăsătură a istoriei nu este tocmai contingența? Cu atât mai mult cu cât se pierde mereu din vedere faptul că evenimentele trecutului au fost cândva viitoare, în cele mai multe cazuri puțin sau deloc intuite. Chiar și pornind de la aceste premise, autorul remarcă că nevoia de întemeiere discursivă rămâne intactă. În schimb, paradoxul epocii actuale, caracterizată de un grad înalt de oportunism, este următorul: „cu cât politicul este mai puțin prezent, mai puțin vizibil, mai puțin necesar, cu atât efectele sale pot fi mai periculoase.” Așa este, deși lucrurile nu au stat în nici un caz mai bine nici când politicul a beneficiat de cea mai mare expunere. Alunecarea spre regimuri dictatoriale a fost consecința nefastă a exploziei iraționalului, dar cauzele mundane, numeroase și solide nu pot fi în nici un caz excluse.

În acest context, se poate afirma că democrația a fost și a rămas singurul sistem funcțional? Lucian Boia a scris despre cele trei mituri ale modernității, Națiunea, Progresul și Democrația și preciza că cea din urmă are un infinit potențial, dar nu mai puțin contradictoriu. Superioritatea sa incontestabilă s-a impus însă în mode evident, cel puțin din perspectivă occidentală. Pe de altă parte, ar fi absurd să se creadă că democrația nu poate fi supusă unor critici lucide, menite a îi devoala limitele și vulnerabilitățile, care nu sunt puține. În fond, orice sistem este perfectibil. Problema, așa cum o identifică Arthur Suciu, pare mai degrabă a fi identificată cu graba etichetării celor care își permit să pună sub semnul întrebării anumite aspecte. Critica democrației este echivalată prompt cu afinitatea ideologică totalitară, fie comunistă, fie nazistă, ceea ce nu este adevărat în cele mai multe cazuri. A atrage atenția asupra unor probleme sistemice înseamnă de fapt a dori un salt calitativ al democrației, în nici un caz desființarea sa, mai ales dacă ținem cont de alternative. Nimeni nu mai are însă timp sau dispoziție pentru subtilități de natură metafizică atunci când degetul acuzator este atât de facil de ridicat și nici măcar nu necesită efortul gândirii.

La fel, mi se pare salutară observația autorului conform căreia Karl Marx a identificat în mod corect gravele condiții existențiale ale timpului său. Este uluitor cum, e drept, în contextul exprimării criminale a regimurilor comuniste, se trece cu vederea peste faptul că sistemul capitalist a comportat în prima fază a evoluție sale mecanisme sociale oribile și profund nedrepte. Marx a mers probabil mult mai departe decât se preconizase, dar cauzele identificate de acesta sunt incontestabile. De altfel, de ce ar fi avut socialismul un succes atât de important în majoritatea țărilor europene, dacă nu se adresa direct unor nevoi concrete ale oamenilor? Până și în prospera Germanie, în preajma Primului Război Mondial, Partidul Socialist devenise cea mai importantă forță politică parlamentară în urma votului popular. Progresul Revoluției Industriale a reprezentat aversul, în timp ce reversul era constituit dintr-un sistem opresiv în cadrul căruia milioane de muncitori, bărbați, femei și copii au fost crunt exploatați pentru o lungă perioadă de timp. Comuniștii au preluat corpusul marxist și l-au îmbrăcat ideologic cu un limbaj de lemn insuportabil, menită să perpetueze un regim totalitar care pretindea că are capacitatea de a opri lupta de clasă și exploatarea omului de către om, ceea ce bineînțeles că nu a făcut. Eșecul comunismului nu poate oblitera însă caracterul rapace al capitalismului industrial, a cărui unică rațiune a fost reprezentată de obținerea profitului. Este adevărat că democrația a netezit asperitățile și a instaurat un soi de echilibru social, dar a fost nevoie de mult timp pentru realizarea acestui obiectiv. De altfel, de la Domenico Losurdo știm că decalajul între teoria liberală și practică a fost unul semnificativ. Istoria este mult mai complexă decât pare la prima vedere și comportă numeroase nuanțe și fațete, dincolo de clasificările simpliste care împart oamenii, sistemele, evenimentele între ceea ce este pozitiv și ceea ce este negativ.

Ținând cont de toate acestea, Arthur Suciu analizează „curiosul caz” al lui Nicolae Ceaușescu, liderul comunist al României timp de aproape un sfert de secol. Sunt cunoscute de altfel etapele evoluției lui Ceaușescu: dintr-un conducător tânăr, dezghețat, care a condamnat dur invazia Cehoslovaciei în 1968 și a deschis drumul unor reforme liberale în contextul respectiv acesta a ajuns un autocrat stalinist, care a condamnat România la izolare și subdezvoltare, dar a permis un cult grotesc al personalității amplificat până la ultimele sale limite. Propaganda regimului naționalist-comunist a pierdut orice legătură cu realitatea, așa cum se întâmplă frecvent în aceste cazuri. S-a discutat mult în cadrul literaturii de specialitate dacă Nicolae Ceaușescu a fost un dizident autentic în raport cu hegemonul sovietic sau, dimpotrivă, a rămas un fidel executant al acestuia. Cert este că acesta a respins cu duritate modelul reformator impus de Mihail Gorbaciov, care a conștientizat agonia ireversibilă și falimentul inerent al comunismului. Naționalist și comunist, ceea ce este totuși o contradicție în termeni, Ceaușescu a încremenit în proiectul său totalitar până a fost înlăturat cu brutalitate și executat, așa cum au făcut comuniștii de atâtea ori în trecut. Comunismul s-a prăbușit de altfel în toate țările europene care au cunoscut această tristă experiență, un eveniment de o importanță colosală, dar care nu s-a dovedit a fi previzibil. În orice caz, estul Europei a intrat într-o nouă fază a evoluției sale dominată de paradigma neoliberală, care are la rândul ei propriile limite și contradicții. În România tranziția a luat forma unei experiențe neplăcute, caracterizată de instabilitate politică, șomaj, inflație, lipsa oricărui semn de prosperitate ca să nu spunem sărăcie cronică, o perioadă exasperantă care i-a împins pe mulți să devină nostalgici și să regrete regimul comunist. În orice caz, așa cum Francis Fukuyama credea că a identificat sfârșitul istoriei prin intermediul monopolului democrației liberale, alții au crezut că asistăm la sfârșitul statului național. Cel puțin în Europa caracteristicile acestuia puteau fi dizolvate în cadrul Uniunii Europene, structură necesară și pozitivă ținând cont de trecutul recent al bătrânului continent, dar care pare din ce în ce mai mult anchilozată de mecanisme birocratice și induce un sentiment general de insatisfacție. Pe de altă parte, zona geopolitică în care ne aflăm se pretează mult mai greu evoluției occidentale și poartă încă povara unor viziuni indezirabile. În schimb, războiul din Ucraina va avea probabil un impact major asupra situației din regiune, dar și din întreaga Europă.

Postmodernitatea se confundă până la un punct cu postcomunismul și este caracterizată de dominația globală a Statelor Unite ale Americii, una care începe să fie pusă din ce în ce mai des în discuție în ultimul timp. China a devenit un actor major al noii lumi, care nu mai poate fi ignorat, mai ales din punct de vedere economic. Problemele contemporane însă, așa cum arătam mai sus, sunt departe de a fi epuizate și se reproduc în permanență. Așa este cazul războiului global cu terorismul, potențat de atacurile contra Statelor Unite din anul 2001. Încălzirea globală, o evidență, indiferent dacă poate sau nu fi pusă pe seama activității industriale, a generat unele politici dubioase și probabil nu atât de eficiente pe cât se spera. Într-o lume epuizată nervos, alienată, anxioasă, presa și-a pierdut în bună parte rolul tradițional și s-a orientat spre zona de senzație, de ruptură, de întreținere a unei atmosfere apocaliptice. Criza economică începută în 2008 a adâncit de asemenea falia socială și a reclamat analiza modelului neoliberal, care pare să ignore orice limite dezirabile. Visul american, de pildă, rămâne doar o ficțiune, în timp ce statul social european se erodează în viteză. Peste toate acestea se adaugă problema migrației, care induce teamă în unele zone și alimentează mișcările extremiste, aflate în ascensiune în mai multe state europene.

O mențiune specială merită capitolul „Cei din urmă”, dedicat scriitorului Vasile Ernu și în cadrul căruia Arthur Suciu dezbate avatarurile postcomunismului și dilemele care își găsesc punctul de pornire în acești ani tulburi. Într-adevăr, postcomunismul poate fi citit în cheia unei căderi în abis, o capcană imprevizibilă în raport cu care s-au găsit puține soluții eficiente: „Căderea comunismului a fost receptată ca o cădere din paradis, deși era, în realitate, o ieșire din iad. Sau: a fost receptată ca o ieșire din iad, deși era o cădere din paradis. Utopia e singurul lucru care a rezistat căderii comunismului.” Sub zodia unei mari resemnificări, spațiul ieșit din chinga sovietică, inclusiv cel românesc a fost zguduit de transformări radicale, de rupturi necesare, dar traumatizante, de cotituri bruște. Arhitectura urbană, estetica, blocurile, statuile, reperele, toate au fost incluse în acest curent amplu menit să edifice o nouă structură cotidiană, dar nu numai. Comunitatea s-a închegat cu dificultate, în răspăr cu nostalgia comunistă sau nu, oricum cu regretul după trecut, indiferent de semnificația intrinsecă a acestuia. Este un fenomen generalizat, legitim din anumite puncte de vedere și aproape imposibil de dislocat în absența prosperității economice și a liniștii interioare, cu alte cuvinte a confortului psihologic. Arthur Suciu este convins că s-a pierdut ceva esențial și semnificativ din experiența noastră umană. Cu siguranță așa este. Pe de altă parte, schimbarea aceasta era mai mult decât necesară. Iar faptul că perioada postcomunistă a indus mai degrabă decepție nu ar trebui să însemne în nici un caz că regimul comunist era superior. Mai degrabă se traduce în confuzia politică care cu greu poate fi evitată, dar și în ratarea resuscitării umanismului, o componentă greu recognoscibilă în cadrul acestor evoluții. Dar istoria contrafactuală este aproape întotdeauna lipsită de sens, cu excepția uzului ei ca simplu exercițiu intelectual.

Dincolo de aceste aspecte schițate în cadrul prezentării noastre, volumul lui Arthur Suciu cuprinde multe altele într-o densitate de idei care solicită întreaga atenție a cititorului avizat. Autorul se mișcă cu dezinvoltură în hățișul contemporan și interoghează toate temele cu luciditate și dintr-o perspectivă critică. Așa cum am văzut, democrația, originile comunismului, postmodernitatea, postcomunismul, geopolitica, dar și alte subiecte sunt prezente precum viciile neoliberalismului, conturul Războiului Rece, influența tehnologiei asupra societății umane, globalizarea sau semnificația mișcării din 1968, rămasă în bună parte obscură. În cadrul acestor reflecții este abordat în permanență spațiul românesc, ofertant sub multiple perspective, analiza ajungând chiar până la disecarea noilor tipologii sociale precum hipsterii și cocalarii, definiți însă diferit în raport cu percepția generală. Bineînțeles, în siajul acestor incursiuni, autorul este atent la componenta comunicării, în acord cu specializarea sa universitară.

Calitatea majoră a volumului scris de Arthur Suciu îmi pare a fi concizia autorului. Despre fiecare dintre temele abordate s-ar putea scrie analize masive, așa cum s-a întâmplat de altfel. Astfel încât este în mod evident un merit de a fi capabil să cuprinzi semnificații și să găsești intensitatea corectă a unor gânduri care se suprapun sau interferează atât cu evenimentele supuse interogației cât și între ele. Într-adevăr, a remarcat de altfel și autorul, este imposibil a căuta consensul în cazul unor astfel de scrieri, sensibile din punct de vedere politic și care pot fi respinse de conservatori, socialiști, liberali sau extremiști, în funcție de fiecare abordare. Soluția rezidă în echilibru, obiectivitate și erudiție pe care Arthur Suciu le posedă cu asupra de măsură. A rezultat astfel o lucrare menită a reduce imobilismul intelectual autohton, inhibat și tracasat din cauze mai mult sau mai puțin vizibile. Este un exercițiu intelectual, dar și stilistic remarcabil care provoacă la reflecție sau, cel puțin, la lecturi extinse.

Este imposibil a prevedea evoluțiile viitoare. De altfel, viitorul nici măcar nu există fizic. Orice eveniment se întâmplă în prezentul său, după care devine trecut. Pe de altă parte, unele episoade istorice și consecințele lor pot fi intuite, așa cum a fost cazul Primului Război Mondial. Cu siguranță însă viitorul, ca proiecție ideatică, nu este de natură a provoca optimism dacă nu putem înțelege într-o manieră adecvată prezentul. Este posibil să nu ajute la nimic, așa cum se poate ca ideea să fie mai puternică decât decizia politică. Nu ar fi pentru prima dată în istorie, dimpotrivă.

Simulacru și război. Discursul politic în postistorie de Arthur Suciu