Un proces istoric care n-ar fi trebuit să aibă loc niciodată

Evreii sunt niște supraviețuitori prin definiție. Popor fără țară până în secolul XX, din 1948 ocrotiți de legile și instituțiile statului Israel, evreii au reușit de-a lungul istoriei să iasă din situații imposibile, fără ca nimeni (în afara lor) să găsească răspunsuri pertinente la cum de-a fost posibil ca ei, ca popor, să nu dispară. Răspândiți peste tot în lume, reușesc să-și conserve spiritul comunitar de asemenea manieră încât să pună în evidență specificul cultural, unul de a cărui frumusețe (aparte) toți ceilalți ne minunăm fără rezerve. Nu e locul aici să discut despre ce-i definește pe evrei – altceva în afară de religie – ca popor, dar va trebui să ținem cont de aceste trăsături când ne vom propune să înțelegem cum de a fost posibilă supraviețuirea după Holocaust, cel mai mare genocid de care avem știință până acum. După cel de-al doilea război mondial, au fost două procese istorice care au legătură directă cu acest masacru comandat de Hitler și pus în aplicare cu ajutorul naziștilor și trupelor SS: procesul de la Nürnberg și procesul lui Eichmann. Dacă despre primul proces s-au făcut inclusiv filme artistice (cu un pronunțat caracter documentar), despre cel de-al doilea proces s-a vorbit mai puțin.

Pe 9 octombrie este Ziua Națională a Comemorării Victimelor Holocaustului, iar contextul de anul acesta este cu totul aparte: Israelul e în război deschis cu Palestina, un război în care recent a intervenit și Iranul și care a făcut deja prea multe victime, multe fiind civili (copii și femei). Dacă în 2011, la moartea liderului uneia dintre cele mai mari organizații teroriste din lume, Osama bin Laden, nimeni nu se îndoia de decizia luată de americani, astăzi situația este cu totul alta: există din ce în ce mai mulți susținători ai organizației teroriste care se face vinovată de începerea războiului din teritoriile palestiniene; ceea ce acum zece ani ni se părea absurd, astăzi este considerat ca fiind firesc și democratic (mă refer la atitudinea pro organizații teroriste). În fapt, evreii, ca popor, sunt prinși la mijloc și victimele din rândurile lor se înmulțesc în ritm amețitor. Acesta este contextul (inter)național în care (pe 4 și 5 octombrie) a avut loc premiera mondială a spectacolului care va face parte din programul tnb.edu. Procesul lui Eichmann este spectacolul Teatrului Național I.L. Caragiale, în regia lui Mihai Călin, pe un text scris de dramaturgul israelian Motti Lerner.

credit foto Florin Ghioca

E dificil să scrii cronica unui spectacol greu de urmărit până la capăt. N-ai cum să judeci la rece prestația actorilor, deși de ei depinde succesul la public (prea puțin contează critica de specialitate în astfel de situații). Dimensiunea estetică a montării – conceptul spectacular – este asumată implicit de echipa spectacolului și transformată și ea în condiție de facto a ceea ce urmează să se întâmple pe scenă. Nu întâmplător, spectacolul se joacă la Sala Atelier, aceeași unde se joacă și Evadarea tăcută, alt spectacol pe cât de greu, pe atât de necesar. O sală în care subiectele dificile, care presupun un consum enorm de energii din partea actorilor, capătă sens și concretețe. O scenă simplă, fără multe elemente de decor, în mijlocul căreia se află boxa acuzatului, nici ea prea mare. Procurorul și avocații apărării de aceeași parte a sălii, de cealaltă parte judecătorul și martorii, care se perindă prin fața spectatorilor, într-un fel de marș al neputinței umane. Mihai Călin n-a complicat montarea din punct de vedere regizoral, pentru că subiectul cere toată atenția. Motti Lerner a rescris foarte bine povestea procesului, punând în evidență atât cauzele – cum s-a ajuns la punerea în practică a Soluției Finale, ideea aberantă de care se face vinovat în întregime Eichmann -, cât și efectele pe termen lung ale punerii în aplicare a poate celui mai monstruos genocid din istoria omenirii. Ca să judeci în cunoștință de cauză, trebuie să înțelegi, iar ca înțelegerea să aibă loc e nevoie de cât mai multe dovezi, mărturii directe depuse de supraviețuitorii lagărelor sau de cei care au ieșit vii din ghetoul din Varșovia. E un proces de înțelegere dificil, extrem de dureros, care pe un novice îl poate trece prin toate stările – de la stupoare, trecând prin negare și ajungând la tristețea profundă. Se succed foarte repede stările prin care trece spectatorul, deși scenele în sine nu au aceeași viteză, dimpotrivă. Fiecare schimb de replici vine la pachet cu cel puțin două schimbări de poziții, astfel încât efectul caleidoscopic se instalează relativ repede. Aici rezidă și unul din motivele pentru care nimeni nu simte nevoia să iasă din sală, primează nevoia de a înțelege. Depozițiile martorilor sunt asemenea pieselor de puzzle: aparent fără legătură între ele, în fapt ele completează un tablou pe cât de grotesc, pe atât de umilitor pentru natura umană. Nimeni nu încearcă să-i găsească scuze lui Eichmann, nimeni nu e de partea lui, nici măcar soția lui, care-i rămâne aproape doar pentru a-și demonstra sieși că nu și-a pierdut umanitatea. Dar toți încearcă să-i înțeleagă modul de a gândi, cum  de a fost posibil să gândească ceva atât de monstruos: Soluția Finală.

credit foto Florin Ghioca

Richard Bovnoczki nu e la primul rol negativ, dar acesta cred că i-a ieșit cel mai bine. Se identifică 100% cu personajul, și-l asumă și-l îmbracă în cel mai potrivit veșmânt, cel omenesc. Nici  măcar el, Eichmann,  nu-și găsește scuze pentru ceea ce a gândit și a lăsat să fie pus în aplicare și tocmai de aceea personajul reușește să fie înțeles. Mințile criminale au dat naștere unor studii serioase de criminologie, iar unul din motivele pentru care comportamentele criminalilor au devenit material de studiu academic este și pentru ca ororile să nu mai fie reproduse. De aceea și Procesul lui Eichmann trebuie văzut de cât mai mulți spectatori. Mai ales de tineri, cei care știu prea puține despre Holocaust, cel de-al doilea război mondial sau motivele pentru care evreii și alte minorități etnice au fost decimați cu cruzime de naziști. Distribuția spectacolului, din care face parte însuși regizorul, pune în evidență fiecare personaj în parte, iar relațiile dintre ele, respectiv dintre ele și subiect – Holocaustul – se relevă de la sine.

credit foto Florin Ghioca

Un spectacol construit la granița dintre emoție și efort de înțelegere, un balans obținut și cu ajutorul secvențelor din filmele documentare, proiectate astfel încât să facă legătura între momentele spectacolului, dar și ca să aducă o perspectivă mai largă asupra subiectului. Spectatorul înțelege în final că Eichmann n-a fost singurul vinovat de punerea în aplicare a Soluției Finale, dar în mod cert se face vinovat de faptul că n-a făcut nimic ca să împiedice punerea în aplicare a acestui plan, pe cât de absurd, pe atât de sângeros. Pe de altă parte, judecata la rece în astfel de situații e absolut necesară, dar tot la fel de dificil de obținut, iar faptul că dramaturgul aduce în discuție și dimensiunea politică – negocierea planului de acuzare direct cu șeful guvernului statului israelian, dar și cu reprezentantul statului german – deschide planul de înțelegere în adâncime și pune în cu totul altă lumină ceea ce numim simplu consecințele acțiunilor lui Eichmann. Un spectacol regizat de Mihai Călin, pe cât de necesar, pe atât de bine pus în scenă. Dacă unul din sensurile artei derivă direct din nevoia oamenilor de a se exprima, ei bine, Procesul lui Eichmann este spectacolul care dă un plus de sens, care aduce în discuție și dimensiunea etică, nu doar pe cea estetică a spectacolului.

Procesul lui Eichmann

de Motti Lerner

Traducere: Denise Idel (Hever Translations)

Regie:  Mihai Călin

Scenografie:  Gabi Albu

Muzica originală:  Nikita Dembinski

Video design:  Constantin Șimon

Imagini și Montaje Video: Mircea I. Anca

Regia tehnică: Costi Lupșa

Sufleor: Ana Barbu

Durata: 1 h 50 min / Pauză: Nu

inițiatorul și susținătorul proiectului în România este doamna Tova BEN-NUN CHERBIS, președinte și fondator al Fundației „Magna Cum Laude-Reut”.

Distribuția: