„(…) iar a onora este cu adevărat un mod de a face dreptate.”
Când violența sexuală devine o armă, Când soldații devin criminali de război, Homo putinucus, Curs intensiv de coloniasm rusesc și Un produs pentru export sunt cele cinci părți ale volumului De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor de Sofi Oksanen, apărut în 2024 la Editura Polirom, în traducerea Andreei Niță. Un volum gândit pe structura unui studiu documentar, iar dacă cineva s-ar gândi la o adaptare scenică a textului ar ieși o docu-drama în adevăratul sens al cuvântului. Titlul este o trimitere directă la dictonul lui Heraclit: „Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”; se pare că Putin nu știe prea multă filosofie, din moment ce se încăpățânează să creadă că a repeta o eroare – oare de ce mi-a venit în gând oroare? – e sinonim cu progresul.
Dacă dați o căutare pe un motor de navigare online cu subiectul „războiul din Ucraina” o să vă apară imediat distincția între război și invazie: războiul dintre Ucraina și Rusia a început în 2014 – anexarea Crimeii e evenimentul declanșator – și invazia Rusiei în Ucraina din februarie 2022. Se împlinesc curând trei ani de la debutul uneia dintre cele mai sângeroase invazii ale epocii contemporane, dar poate că și cea mai mediatizată. Expunerea conflictului pe toate canalele mediatice a schimbat radical percepția populației cu privire la conflictul armat, efectele nefiind dintre cele mai bune. Oamenii de rând, dar și specialiștii s-au împărțit în două tabere, pro și antirăzboi, unii îl acuză direct pe președintele statului ucrainean că a provocat pierderea a sute de mii de oameni, alții sunt absolut convinși că megalomania lui Putin e singura vinovată pentru ororile petrecute în ultimii ani în țara vecină, în numele unei cauze care devine din ce în ce mai neclară. Victimele directe ale războiului – soldații din cele două armate, femeile și copiii din spatele frontului. Cu alte cuvinte, populația ucraineană este supusă unei serii continue de asalturi, fără precedent în istoria ultimilor 50 de ani în zonă, armata statului ucrainean decimată și din ce în ce mai slăbită; de cealaltă parte, nu știm mai nimic despre ce crede populația Rusiei despre acest război, iar soldații lui Putin se remarcă prin violență extremă, una îndreptată și împotriva femeilor și copiilor, fapte ce contravin oricăror legi.
Secolul al XIX‑lea a fost o perioadă a idealurilor naționale în Europa. Iar conștientizarea limbii și culturii noastre a dus la consolidarea idealului național și la independența țărilor baltice și a Finlandei la începutul secolului trecut. În schimb, Rusia nu este un stat născut din deșteptarea unui sentiment național. Rușii sunt un popor cu un stat, dar nu un stat născut în jurul naționalismului și nici măcar în jurul unei limbi, precum țările baltice și Finlanda. Drept urmare, chiar și în perioada sovietică, rușii aveau o identitate națională mai slabă decât locuitorii celorlalte republici sovietice. Întrucât rusificarea nu poate fi justificată prin elemente ale identității naționale, cum ar fi limba sau o geografie bine definită, justificările pseudoștiințifice ale identității rusești inventate de ultranaționaliștii ruși și‑au găsit ecou încă din timpul epocii sovietice și au fost lăsate să se dezvolte în voie, deoarece nu reprezentau o amenințare la adresa unității teritoriale a Federației, spre deosebire de sentimentul național al balticilor sau al ucrainenilor.
Generația mea a crescut cu poveștilor bunicilor despre tragediile din cel de-al doilea război mondial. Din aceste relatări – adunate la un loc au dat naștere unui capitol consistent al istoriei orale, un domeniu de cercetare care-și confirmă utilitatea pe zi ce trece – am aflat că în timpul conflictului pomenit violențele armatei ruse au întrecut cu mult pe cele ale armatei germane; soldații ruși sunt prezentați întotdeauna ca niște brute needucate, străine de orice urmă de civilizație, adesea neștiind la ce folosește furculița și mari amatori de băuturi alcoolice. După revoluțiile anului 1989 care au condus la căderea regimurilor comuniste în estul Europei și la refacerea relațiilor internaționale cetățenii Europei au început să privească din cu totul alt unghi ceea ce se întâmpla în fosta URSS. Efectele regimului comunist s-au resimțit și în statele care n-au avut parte de astfel de regimuri; libera circulație a cetățenilor a dus la creșterea afluxurilor de refugiați în țările nordice, țările baltice și-au redefinit politica internă în funcție de cum au ales să se raporteze la puterea moscovită etc. După anul 2005 am avut șansa să lucrez cu UNHCR pentru elaborarea unui manual de drepturile refugiaților, demers care m-a determinat să fiu la curent cu diferențele dintre un solicitant de azil și un refugiat și date despre principalele fluxuri de refugiați din lume – țările din care plecau sute de mii de persoane și țările care urmau să-i primească. În timpul documentării am avut ocazia să urmăresc diverse documentare, unele de o violență extremă. Printre acestea se numără și documentarele despre copiii-soldat din taberele armatei ruse, copii care nu mai pot beneficia de protecția directă a UNHCR – cu alte cuvinte, nu vor primi niciodată statutul de refugiat – pentru că fie au săvârșit crime sau fapte abominabile în numele regimului putinist, fie au fost atât de mult expuși la violență, încât rămân traumatizați pe viață, violența devenind trăsătură comportamentală permanentă a acestora.
Ceea ce au în comun genocidul, crimele de război și crimele împotriva umanității este faptul că statul care le comite a pregătit terenul înainte de a trece la fapte. Genocidul și crimele de război încep cu cuvinte care creează realitatea. Limbajul populist și polarizant este materialul de construcție esențial pentru acest proiect. Deși discursul urii nu duce întotdeauna la genocid, genocidul este întotdeauna precedat de un discurs al urii din ce în ce mai intens, care este de obicei și misogin. Violențele sexuale genocidare ale Rusiei în Ucraina sunt un exemplu extrem a ceea ce poate produce populismul autoritar și al scopurilor pe care poate să le aibă: distrugerea unei națiuni și a unui stat întreg.
Despre toate acestea mi-am adus aminte pe măsură ce citeam De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor de Sofi Oksanen. Cartea nu e un nou volum despre război, Rusia și putinism, nu se poate judeca în termenii aceștia ceea ce nici măcar politologii nu reușesc să descâlcească și să așeze în clasificări și scheme de specialitate. Regimul putinist, așezat de mulți specialiști în sfera democrațiilor iliberale, s-a dovedit odată cu trecerea conflictului cu Ucraina într-o altă etapă a fi imposibil de explicat, astfel încât să înțelegem cum de este posibil ca opoziția să fie ineficientă și aproape inexistentă într-un stat în care alegerile electorale aparent nu sunt o simplă formalitate. Sofi Oksanen pleacă de la un caz pe cât de aparte, pe atât de specific și simptomatic pentru a explica cum e de este posibilă rezistența unui regim atât de violent cum este cel de care are parte Rusia la ora actuală. Sora bunicii scriitoarei a încetat să mai vorbească ca urmare a faptului că a fost supusă unui interogatoriu abuziv și extrem de agresiv în copilărie, când a avut loc a doua ocupație sovietică a Estoniei. A rămas mută pentru toată viața și nu și-a întemeiat o familie, cu alte cuvinte s-a transformat într-un martor tăcut. Cu un asemenea punct de plecare, povestea mătușii, demersul lui Sofi Oksanen risca să rămână în sfera memoriilor și/sau jurnalelor (ceea ce n-ar fi fost, să fiu bine înțeleasă). Autoarea s-a documentat temeinic pe tema dominației rusești în zona țărilor baltice și influența regimului putinist asupra evoluției țărilor din nordul Europei, ordonând după criterii foarte clare toate datele și interpretându-le din perspectiva diverselor teorii sociale, care nu sunt neapărat și pe placul politologilor. Sofi Oksanen nu e o teoreticiană în ceea ce privești studiile sociale, dar reușește să se descurce foarte bine cu cantitatea foarte mare de informații și chiar dacă pe alocuri explicațiile pentru anumite fenomene sau evoluții politice nu sunt neapărat corecte, volumul poate fi luat în considerare în vederea unei dezbateri serioase despre Putin, Rusia și conflictele în care aceasta este angrenată.
Nicăieri în De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor nu găsim nicio informație despre copiii-soldat și, totuși, citind-o m-am gândit adesea la ei. Femeile sunt subiectul central al cărții, soarta lor în Rusia, dar și în Ucraina sau alte țări agresate de Rusia de-a lungul timpului. Pentru că un specific aparte al regimului putinist aici rezidă: ce rol au femeile în societatea rusă și cum contribuie ele la rezistența soldaților pe front, deși dotările armatei nu sunt nici pe departe dintre cele mai bune. În volumul semnat de Sofi Oksanen găsim suficient de multe exemple, încât să înțelegem definitiv de ce Rusia nu va putea fi niciodată (îmi permit să spun asta răspicat) stat democratic sau de ce violurile și abuzurile realizate de soldații ruși nu sunt niciodată sancționate de opinia publică rusească, dimpotrivă. Chiar dacă dispare Putin, Rusia nu se va transforma peste noapte, mentalitățile se schimbă mai lent decât am vrea; pe de altă parte, rușii au schimbat regimul țarist (deloc prietenos cu oamenii de rând) cu regimul comunist, aproape peste noapte, cu alte cuvinte au schimbat un regim nedemocratic cu un altul la fel de nedemocratic (nota mea: aici este și una din explicațiile pentru care lideri precum Aleksei Navalnîi nu au adunat în jurul lor suficient de mulți cetățeni, încât opoziția politică să fie eficientă). Pentru un cetățean onorabil din orice stat european să tolerezi abuzul și violul este inadmisibil, să le încurajezi intră deja în sfera faptelor penale. Cu toate acestea, în Rusia nimic din toate acestea nu se întâmplă. Explicațiile pe care le-a găsit autoarea finlandeză sunt pe cât de pertinente, pe atât de solid verificate (și verificabile) și au ca fundament bibliografia (elaborată) de la sfârșitul volumului. În final, tot demersul autoarei capătă o justificare aparte: ea ajunge să explice cum a fost posibilă deturnarea mișcării feministe înspre folosirea principiilor mișcării în sprijinul puterii, confirmând astfel separarea definitivă de orice formă de democrație.
Dar singura modalitate de a promova egalitatea este făcând femeile și problemele de gen mai vizibile și demantelând structurile de inegalitate. Este exact ceea ce s‑a întâmplat în Ucraina.
De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor de Sofi Oksanen nu e ușor de citit și chiar dacă nu aduce informații noi, reușește să pună într-o lumină nouă evenimentele din Ucraina și țările învecinate cu aceasta. Pe de altă parte, demersul autoarei contribuie în mod decisiv la clarificarea unor aspecte ce țin de mișcările feministe și rolul acestora în stabilirea politicilor sociale ale marilor state. Sofi Oksanen devine cu acest volum o voce a femeilor care aleg să facă opoziție decisivă unui regim politic aberant.
De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor de Sofi Oksanen
Editura: Polirom
Traducerea: Andreea Niță
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 256
ISBN: 978-973-46-9905-6
