Sonoritățile Odiseei și vocile lui Ulise

Odiseea e sinonimul perfect pentru Cale. Căutarea aceea nesfârșită de sens care e mai șerpuită decât ne-ar plăcea și mai lungă decât ne este răbdarea. Am înțeles târziu rostul provocărilor, al tentațiilor și rătăcirilor în hățișuri. UIise și singurătatea naufragiatului în propriul destin, Penelopa și împlinirea (aparent) etern amânată a fericirii pământene. Despre unde și câtă dragoste încape între doi oameni rămâne la aprecierea fiecăruia.

Cristina Juncu spunea într-un interviu că a început să construiască spectacolul-concert plecând de la proiectul Adei Milea, iar în timp ce-o auzeam vorbind (era la radio interviul) mi-am adus aminte cum eram să mor de spaimă în timp ce ascultam în căști albumul Adei Milea; eram pe stradă, în Piatra-Neamț, acum mai bine de zece ani și cum ascultam eu liniștită, numai ce-mi zgârie urechile mieunatele puternice ale unei pisici. Atât de puternic a fost șocul, încât m-am oprit în loc și m-am uitat peste umăr, convinsă fiind că o să văd o pisică stropșindu-se la mine! N-am murit în timpul reprezentației de la Teatrelli, în schimb m-am lăsat purtată prin apele (auto)cunoașterii, ghemul poveștii transformându-se într-un drum plin de culoare, sunet și emoție, multă emoție.

Cei patru soliști ai serii sunt personalități foarte diferite, aproape că te surprinzi întrebându-te ce caută toți patru în aceeași poveste. Pe Cristina Juncu o puteți vedea la Teatrul Nottara, are studii solide de muzică (a studiat vioara opt ani) și o voce de-i face invidioși pe cei care au cariere muzicale. Pe Sebastian Marina l-am văzut prima oară acum niște ani în Zbor deasupra unui cuib de cuci, un nebun pe cât de frumos, pe atât de sensibil; nu m-a dezamăgit nici în spectacolele de după acel moment, semn de profesionalism și maturitate (asumată). Alexandros Raptis e grec adevărat, vorba Cristinei Juncu, dar unul care știe muzică al naibii de bine! Un muzician de jazz (îl știam, că, deh, ascultătoare de jazz) cu un simț perfect pentru improvizație, așa se justifică soloul din timpul spectacolului și ușurința cu care schimbă bețele cu măturicile (și invers). N-o văzusem/ascultasem deloc pe Eliza Păuna, știam că joacă la Teatrul Gong din Sibiu, dar cam atât. Ulise, Penelopa (și toate celelalte personaje feminine), Athena și Poseidon au venit în fața noastră, a celor din sală pe cât de emoționați, pe atât de umani, calzi și dornici să-și spună povestea. Și ce poveste frumoasă le-a ieșit!

Firul narativ este captat în rime pe cât de ludice, pe atât de logice, n-am reușit să prind, fie și din zbor, vreo fractură în momentele poveștii, am verificat ulterior, la reascultare. Există o grijă pentru păstrarea notei de autentic, se vede asta în diversitatea de cuvinte, limbajul ușor arhaic combinându-se perfect cu cel contemporan. Narațiunea capătă astfel un aer de firesc, de natural și devine povestea fiecăruia dintre noi, fără ca cei din sală să simtă nevoia unei chei de control. Nu, povestea e nouă, se scrie în direct, sub ochii spectatorilor și respectă toate rigorile unui spectacol, dar în același timp și al unui concert. Scena e plină de instrumente, pianina tronează în mijloc, undeva în spate sunt tobele, iar Penelopa se așază pe latura dinspre tobe, în jurul ei fiind tot felul de instrumente cu corzi, dar și mici obiecte care vor servi la momentele cu multă percuție. Apar de niciunde și doi porci de plastic, din cei pe care-i puteți găsi în petshop-uri pe post de jucării pentru câini. Ulise e în partea opusă Penelopei, în jurul lui fiind un fel cerc al liniștii, un spațiu gol, în care aparent nu se întâmplă nimic. Aparent, pentru că în realitate acel tranzit este locul care se va umple treptat cu sunete, cuvinte și emoții, multe emoții, e locul unde povestea capătă sens și suprasens. Vocea lui Ulise sună precum un tunet sau dimpotrivă, e gâtuită de emoție și disperare. A Penelopei și a tuturor femeilor e când suavă, persuasivă până la limita lascivității, a Athenei e foarte rațională, vocea rațiunii îi urmărește pe toți, căci fiecare corp are nevoie de-o umbră. Poseidon? Cum îi e vocea? Precum tunetul, cum altfel! Intempestiv, își face loc în poveste asemenea celui care știe că fără el nu se poate nimic. Liniștea sau furtuna i se datorează, de el depinde dacă barca va naviga în ape tulburi sau adânci. E complicat cu Poseidon, că niciodată nu poți ști ce-l poate scoate din liniștea lui, dar fiecare ieșire a lui e pe cât de neașteptată, pe atât de muzicală.

Așteptându-l pe Ulise e un univers sonor în sine. Multe ritmuri, multe trimiteri la folclor, prelucrări jazzistice care nu obosesc, dimpotrivă însoțesc protagoniștii pe drumul spre spectatori. Chiar dacă în sine, constructul muzical nu e nou, totuși povestea e unică, Ulise are acum și poveste muzicală. Una coerentă și greu de uitat. La final, am trăit un amestec foarte rar de bucurie și regret: ce-am auzit a fost foarte bine, dar aș mai fi vrut. Nu e genul de spectacol la care să vrei bis, pentru că meditația însoțește finalul, dar în schimb pleci spre casă cu nevoia de a reface călătoria. Personal, am reascultat Așteptându-l pe Ulise de două ori (integral) în nici două zile și n-o să mă opresc aici. E surprinzător cât de multe nuanțe sonore încap în 12 cântece și câte rime pot gâdila plăcut urechea. Vocea lui Sebastian Marina te topește efectiv, te trimite în altă dimensiune, rămân la ideea că Ulise e rolul perfect pentru el, un alter ego pentru o personalitate atât de complexă cum e cea a actorului. Căutați-i spectacolele Cristinei Juncu, o să vă placă mult maturitatea și seriozitatea cu care-și construiește fiecare rol. Dacă nici grecul de Raptis nu vă deschide apetitul pentru jazz, atunci nu știu cui i-ar reuși! Cât despre Eliza Păuna, cred că mi-aș dori să o văd jucând un musical, poate că un rol ca Mary Poppins, cine știe.

(Nu țin neapărat să nominalizez preferințele personale, dar Blestemul lui Poseidon rămâne favoritul meu dintre cântece, urmat îndeaproape de Dragă Telemac.)