„toate lucrurile astea aveau noimă în contextul cartierului nostru totalitar, peste poate de întortocheat, exagerat de secretos, super-bârfitor, puritan şi, în acelaşi timp, deocheat.” Anna Burns
Pentru a stăpâni teritoriul fluid al textului, poți lua în calcul din primul moment că ai în față un roman despre metalimbaj.
Lucrurile sunt redenumite și înțelese abia după ce își dovedesc utilitatea și își justifică relevanța. De aici provine izbitoarea asemănare cu Portocala mecanică a lui Anthony Burgess. Prin arbitrariul violenței și turnura politică, romanul Annei Burns rămâne în aceeași zonă a distopiei. Să începem decodarea.
McCutare este un mizerabil bizar, agresiv și laș, nu merită cu adevărat un nume, în plus, sunt mulți ca el în jurul tinerei care citește în mers.
Săritul pârleazului este o etichetă pe care nu și-o dorește nimeni, un fel de blazon negativ, pe care-l primesc cei plasați în afara normalității. Gura lumii e slobodă. Săritorii de pârleaz sunt puțini – personajele atipice, inadaptații și imprevizibilii, oamenii care încalcă frecvent legea comună și de la care nimeni nu are așteptări. Sunt considerați paria: o fată obsedată de otrăvuri, un copil obsedat de războiul rece, o tânără obsedată de citit.
Locurile rău famate din oraș sunt numite eufemistic puncte puncte. Mama își sfătuiește fiica să evite aceste spații incerte, să nu meargă la… puncte puncte.
Tânăra are un poate-iubit, ea însăși este o poate-iubită. Oficializarea relației presupune mutarea în zona cartierelor roșii, lucru care nu se întâmplă până la urmă.
Față lungă înseamnă depresie. Tatăl avea frecvent față lungă. Internările nu sunt de folos.
Soția greșită suferă nu după soțul greșit, ci după bărbatul iubit din adolescență, acela cu care nu s-a putut mărita, un poate-iubit.
Traversarea zonei de zece minute ține zece minute și se definește ca teritoriu așezat sub semnul pericolului.
Scindarea lumilor este marcată lingvistic. Sunt eliminate nuanțele din relațiile interumane, totul se simplifică brutal, fără să se clarifice, prin utilizarea unor formule de adresare codate. Este interzis să treci pe celălalt trotuar, dincolo de râu, anumite nume sunt trecute pe listă și interzise, considerate fiind ale celorlalți.
Lăptar nu e lăptar, este comandantul unei grupări paramilitare. Supranumele cade absurd în plină relativizare semantică. Tânăra care citește în mers nu-l iubește, îl evită cât poate, fără să reușească să împiedice răspândirea zvonurilor despre o (absolut imaginară) poveste de dragoste.
Adevăratul lăptar este chiar lăptar. Și el este un om care nu iubește pe nimeni, iubind, de fapt, pe toată lumea.
Fără îndoială, romanul Annei Burns se încadrează în categoria distopiei. Oamenii sunt prizonieri ai unui teritoriu în care orice minciună este considerată adevăr, dacă este repetată de mai multe ori, ceea ce se și întâmplă. Asemănările cu societatea de astăzi nu sunt pur întâmplătoare.
<<Cât privește această atmosferă psiho-politică, cu regulile ei privind loialitatea, identificarea tribală, ce era şi ce nu era permis, lucrurile nu se opreau la „numele lor” şi „numele noastre”, la „noi” şi „ei”, la „comunitatea noastră” și „comunitatea lor”, la „peste drum”, „peste apă şi „dincolo de graniţă”. Erau şi alte chestiuni ce aveau anexate instrucţiuni similare. Existau emisiuni de televiziune neutre, care puteau veni „de peste apă” sau „de dincolo de graniță şi totuşi erau urmărite de toată lumea „de pe partea asta a drumului” şi „de peste drum” fără să marcheze vreo lipsă de loialitate în nici una din cele două comunități. Apoi veneau emisiunile care puteau fi urmărite de o tabără fără să simtă că ar comite un act de trădare, dar, în acelaşi timp, erau urâte și detestate de cealaltă tabără, „peste drum”. Existau inspectori de licențe TV, recenzori, civili care lucrau în medii militarizate şi funcţionari publici, toți tolerați într-una din comunități și împuşcați pe loc fie și dacă puneau piciorul în cealaltă comunitate. Mai era și problema mâncării şi băuturii. Untul corect. Untul greşit. Ceaiul loialității. Ceaiul trădării. Existau „magazinele noastre” şi „magazinele lor”. Toponimele. Şcoala la care mergeai. Rugăciunile pe care le ziceai. Imnurile religioase pe care le cântai. Dacă pronunțai „haş” sau „aş”. În ce zonă munceai. Şi, bineînţeles, mai erau și stațiile de autobuz. Era vorba de faptul că orice loc în care mergeai reprezenta o declarație politică și la fel se întâmpla cu tot ce făceai, chiar dacă nu-ţi doreai asta.>> (p. 35 )
Subiectul delicat al autocenzurării limbajului readuce în actualitate disputa asupra dreptului la exprimarea liberă a ideilor, în contextul unei societăți care se bazează pe constrângeri de tot felul, dar mai ales constrângeri referitoale la limbaj. Vorbitorii se văd nevoiți să uzeze de discursul dublu. În privat, cât există acest spațiu privat, discuția are o anumită expresie, în public, discursul este validat doar dacă se dovedește conform cu discursul oficial:
<<oamenii de rând ziceau „ai lor sunt de vină” sau „ai noştri sunt de vină” sau „religia lor e de vină” sau „religia noastră e de vină” sau „ei sunt de vină” sau „noi suntem de vină, când ceea ce doreau de fapt să se înțeleagă era că „apărătorii statului sunt de vină” sau „repudiatorii statului sunt de vină” sau „statul e de vină”. Când şi când se întâmpla să fim dispuşi să facem un efort şi să spunem „apărător” sau „repudiator”, dar numai când căutam să-i luminăm pe cei din afară, căci când eram între noi, de regulă nu prea ne băteam capul. Povestea cu „noi” şi „ei” era a doua noastră natură convenabilă, familiară, inițiată, iar cuvintele astea ne veneau spontan, fără a trebui să facem efortul de a ne aminti și de a ne chinui cu sintagme aduse din condei sau cu amabilități corecte diplomatic. Printr-o înțelegere tacită – pe care cei din afară nu aveau cum s-o priceapă, asta dacă nu le erau vizate interesele personale, era general acceptat că, atunci când toată lumea de aici folosea determinanții tribali „noi” sau „ei”, „religia lor” sau „religia noastră”, era de la sine înțeles că nu era în nici un caz vorba de noi toți sau de ei toți. Cam la asta se rezuma totul. Naivitate? Tradiţie? Realitate? Era război şi lumea se grăbea? Alegeți ce variantă vă convine, deşi răspunsul îl reprezintă, în esență, ultima. În zilele acelea de început, cele mai întunecate din epoca aceea întunecată, nu aveam timp pentru cerberi ai limbajului, pentru corectitudine politică, pentru îngrijorări de tipul „Oare o să fiu considerat un om rău dacă” sau „O să fiu considerat fanatic dacă” sau „Se cheamă oare că promovez violenţa dacă” sau „Voi fi perceput ca promotor al violenţei dacă”, şi toată lumea – absolut toată lumea înțelegea lucrul ăsta. Oamenii de rând, fără excepție, înțelegeau şi ideile de bază ce stabileau ce era permis, ce nu era permis, precum și ce era neutru și putea fi scutit de selecția preferințelor, de terminologie, de etichetări şi de puncte de vedere. Unul dintre modurile cele mai eficiente de a descrie aceste reguli nescrise ar fi să ne concentrăm pentru o clipă asupra subiectului numelor. >> (p. 32)
În fine, poate că ar trebui să vorbim despre un roman al intimității, luând în considerare câteva dintre infinitele sale nuanțe contextuale. În lumea tinerei care citește din mers nu există intimitate. Tot felul de fotografi ascunși în cele mai incredibile locuri apasă butonul declanșator al aparatului de serviciu pentru a fabrica dosare, pentru a face documentare. Nimeni nu scapă, chiar în momente dintre cele mai intime, nedocumentat.
Familia este o alcătuire bizară, fără modele autentice, în care se preiau mimetic modelele agreate oficial. Se trăiește în absența unui spațiu personal. Nu e de mirare că tânăra care citește descoperă pe cont propriu anumite sentimente:
„La optsprezece ani nu cunoşteam clar tipurile de comportament care constituiau invadarea spaţiului personal. Le intuiam, mă încerca o senzaţie de silă faţă de anumite situații sau anumiți oameni, dar nu ştiam că intuiția și sila contează, nu ştiam că era dreptul meu să nu-mi placă, să nu fiu nevoită să suport să se apropie de mine chiar oricine. Pe vremea aia nu puteam decât să sper că persoana cu pricina avea să se grăbească și să zică odată lucrul ăla pe care, ca ins prietenos ori îndatoritor ce se credea, fireşte, găsea că e musai să mi-l zică, ca pe urmă să-şi vadă de drum sau, dacă nu, să mă sustrag eu politicos şi rapid în secunda în care mi se ivea ocazia.” (p. 13)
*
„Putea fi momentul potrivit să-mi cer scuze – fireşte, fără să rostesc propriu-zis cuvântul scuze, dat fiind că scuze, la fel ca ruşine, era un cuvânt pe care deocamdată nimeni de pe aici nu ştia cum anume să-l rostească. Poate că se întâmpla să simțim nevoia de a ne scuza, dar, la fel ca în cazul ruşinii, n-am fi știut cum să tratăm problema exprimării lucrului ăstuia.” (p. 49)
Portretul mamei este caricatural. Fiica nu poate stabili cu ea un dialog firesc, mama fiind convinsă că gura lumii are dreptate și, dacă nu are, nici nu mai contează. Opinia cartierului are oricum întâietate în fața oricărui adevăr personal. Individul este anulat de omul-colectiv:
„Iarăși nu îmi arăta nici un pic de încredere, nu credea că eram sinceră, că era adevărat, că poate aveam suficientă minte și singură ca să nu mă înhăitez cu un individ ca Lăptar, iar toate lucrurile astea nu erau de natură să mă încurajeze să caut să-i insuflu încredere în mine, căci la ce bun? Ultima dată când încercasem, mă făcuse mincinoasă și îmi ceruse să-i spun numaidecât adevărul – deşi exact asta făcusem. Ea nu voia adevărul. Voia doar confirmarea zvonului.” (p. 262)
Protagonista întâmplărilor citește permanent și mai ales, citește în timp ce merge pe stradă. Noaptea, se folosește de o lanternă specială. Sigur că e de mirare cum nu se accidentează niciodată – chestie de dexteritate, căpătată în perioada îndelungată de când se ocupă de cititul în mers. Din pricina acestui obicei neobișnuit, tânărei i se pune eticheta de făptură bizară, care a sărit pârleazul.
„Având în vedere că de-acum eram o sărită peste pârleaz, cunoscută pentru faptul că citeam din mers ca și cum aş fi stat jos, înclinată, potrivit comunității, să citesc de la coadă la cap, începând de la ultima pagină şi avansând spre prima, ca să evit surprizele narative, fiindcă nu-mi plăceau surprizele, având în vedere, ziceau ei, și că puneam semne de carte în cărți sau, dacă nu, răsuceam colțurile paginilor, dar nu corect, acolo unde rămăsesem, ci cu viclenie, în locuri înşelătoare, pentru a induce în eroare comunitatea din motive personale, furişe, paranoice, mai având în vedere şi că se spunea despre mine că aveam o problemă cu calculatul, număram maşini, stâlpi de iluminat, bifam repere, mă prefăceam în același timp că le ofer indicații unor oameni invizibili – şi în tot timpul ăsta citeam din mers -, având în vedere că nu-mi plăcea să văd fețe de oameni pe cărți, pe copertele discurilor sau atârnând înrămate pe pereți, fiindcă-mi închipuiam că mă spionau…” (p. 244)
*
„Şi cum rămânea cu vigilența și cu lipsa ei? Cu felul în care alegeam să mă detașez sau nu de toate? Eu, una, eram de părere că, citind din mers, le făceam pe amândouă deodată. Și de ce n-aş face-o? Eram conştientă că, citind în timp ce mergeam, pierdeam contactul într-un sens fundamental cu ultimele noutăți din sânul comunității și chestia asta era, fără doar și poate, riscantă. Era important să fii informat, să ții pasul, cu atât mai mult cu cât pe-aici lucrurile se succedau într-o progresie nemaipomenit de rapidă. Pe de altă parte, dacă erai la curent, dacă erai conştient de ce se petrecea, dacă bifai totul – şi în materie de zvonuri, şi de stare de fapt -, tot nu împiedicai lucrurile să se întâmple, nici nu facilitai modificarea sau anu- larea lucrurilor deja întâmplate. Informația nu garanta puterea, siguranța sau alinarea şi, adesea, pentru unii însemna exact opusul puterii, al siguranţei şi al alinării – căci nu lăsa nici o supapă pentru defularea tuturor pulsiunilor exacerbate tocmai de faptul că te mențineai la curent. Aşadar, citeam în timp ce mergeam în mod intenționat, tocmai ca să nu știu. Să nu fiu precaută era în sine o măsură de precauție, iar reluarea exercițiilor sportive alături de cumnatul meu era şi ea una dintre precauțiile pe care mi le luam. Câtă vreme continuam să filtrez acest atac fără precedent la adresa cititului meu din mers, filtrând totodată și unele dintre comentariile lui exagerate legate de sport, care, în opinia mea, constituiau propria lui manta de protecție, puteam continua să alerg împreună cu cumnatul meu și să nu trebuiască să străbat singură parcurile cu bazine.” (pp. 82-83)
Tânăra care citește din mers simte pericolul pe care-l aduce acest obicei al ei, aparent inofensiv, aparent ignorant de ceilalți, judecătorii pregătiți să profite de momentul oportun pentru a o elimina măcar simbolic, dacă nu fizic. Va primi avertisment limpede din partea prietenilor transformați, pe neașteptate, în purtători de verdicte:
„ – E sinistru, pervers, o dovadă de îndărătnicie, a continuat prietena cea mai veche. Nu e ca și cum, prietena mea, mi-a zis ea, ar fi vorba de o persoană care îşi aruncă în treacăt privirea pe un ziar în timp ce merge, ca să vadă ultimele titluri sau ceva de genul ăsta. E felul în care o faci citești cărți, cărți întregi, iei notițe, verifici note de subsol, subliniezi pasaje, de parcă ai sta la un birou sau aşa ceva, într-o cămăruță de lucru numai a ta, cu draperiile trase, cu veioza aprinsă, cu o ceașcă de ceai alături, timp în care acolo se redactează eseuri – prelegerile tale, meditațiile tale profunde. E supărător. E aberant. E iluzoriu optic. Nu e ceva animat de binele obștesc. Nu e simţ de conservare. Atrage atenția și, atunci când duşmanii bat la uşă, când comunitatea e sub asediu şi toţi trebuie să ne unim forțele, de ce şi-ar dori cineva să atragă atenția asupra sa în locul ăsta?
– Stai aşa, i-am zis. Vrei să-mi spui că el are voie să umble peste tot cu explozibil Semtex la el, dar eu n-am voie să citesc Jane Eyre în public?
– N-am zis că n-ai voie în public. Numai nu citi în timp ce mergi de colo colo. Nu le place, a adăugat ea, referindu-se la comunitate.” (p. 235)
Comunitatea are întotdeauna câteva personaje pe care le consideră nealiniate normelor de conviețuire. Doar când aleargă (altă pasiune), fata asta nu citește. Iar cititul devine scut împotriva smintelii unei lumi așezate anapoda. Cititul este un modus vivendi.
Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:
Scriitoarea britanică Anna Burns s-a născut în 1962 în Irlanda de Nord şi a urmat cursurile liceului St. Gemma, iar ulterior, în 1987, s-a mutat în Londra. A debutat în 2001 cu romanul No Bones, distins cu Winifred Holtby Memorial Prize, iar în 2007 a publicat romanul Little Constructions. După o lungă perioadă de tăcere, în 2018 îi apare Milkman (Lăptarul), roman care o propulsează printre scriitorii de prim rang din ultima perioadă şi pentru care i se acordă Man Booker Prize. Astfel, Anna Burns devine primul scriitor nord-irlandez laureat cu acest premiu prestigios. Lăptarul a mai fost distins cu National Book Critics Circle Award şi cu Orwell Prize.
Las mai jos alte fragmente:
<<Cutare McCutare probabil n-ar fi de acord cu această evaluare a propriei persoane, dar eu o consider echitabilă și corectă. Când aveam amândoi șaptesprezece ani şi după ce s-a dat la mine prima oară, iar eu l-am respins, fiindcă nu mă simțeam atrasă de el, am constatat cu surprindere că McCutare era genul de individ care poartă pică, care te hărțuiește. „O să te urmărim”, mi-a zis el și a continuat s-o zică de îndată ce i-a picat fisa că îl refuzam categoric în loc să îl accept, cum era el convins că avea să se întâmple. Și, cu toate că am încercat să îl refuz respectuos, nu mi-a mers, fiindcă „O să fim lângă tine în fiecare secundă. Tu ai început. Ne-ai făcut să te luăm în colimator. Ne-ai făcut să ne punem probleme… Ai dat de înțeles… Habar n-ai de ce suntem în stare…”>> (p. 141)
*
„Problema e că oamenii ăştia trăiesc cu convingerea că ești prost, că nu ești în stare să-ți dai seama că te cred prost. Mai mult, nu văd în tine o ființă omenească, ci mai degrabă un soi de gol, un nimeni lipsit de însemnătate, al cărui unic scop este să le reflecte propria strălucire. Complimentele și atenția lor sunt și ele sinistre. Sunt necuvincioase, întortocheate, premeditate, rapace, cu atât mai mult cu cât știi că, imediat după aceea – sau, în cazul meu, imediat înainte, o să înceapă insultele, amenințările cu violenţe, amenințările cu moartea și multe altele din retorica hărțuitorilor. Chestia e că, dată fiind lipsa lor de inteligenţă, îşi închipuie că te-au ginit de fraier, când de fapt tu ești cel care i-a ginit pe ei, întrebarea care se pune în condițiile astea fiind dacă e cazul să fii amabil sau să le faci vânt cu răutate din calea ta.” (p. 159)
*
„El se ocupa de instalațiile sanitare, de văruit, de tâmplărie, ba chiar insista să preia și partea electrică de la surioare. Aşadar, în ciuda mizantropiei lui sau, mai bine zis, a reputației lui de mizantrop, avea într-adevăr drept trăsătură specifică o mare grijă față de oameni.” (p. 170)
*
„Această neputinţă a comunității de a-i recunoaşte faptele bune se explica prin reputația lui de om absolut dezagreabil, de la un capăt la altul, ce ajunsese atât de înrădăcinată în conştiinţa cartierului, încât ar fi fost necesară o fenomenală sforțare conştientă ca să corectezi zvonul cu pricina. Cum la noi în zonă nu exista vreo disponibilitate de a îndrepta nici măcar cele mai mărunte impresii greşite, un astfel de efort conştient din partea comunității de a accepta fățiș cum stăteau lucrurile cu adevăratul lăptar nu avea să se manifeste prea curând. Însă adevărul era că omul ajuta într-adevăr lumea.” (p. 169)
*
„Aşa umbla vorba, mi-a spus el, era genul de lucruri pe care le scornea lumea la noi, fiindcă aici nu se putea să mori pur şi simplu, să ai parte de o moarte oarecare, aşa ceva nu mai era posibil, nu din cauze naturale, nu în urma unui accident, cum ar fi, bunăoară, să cazi de la fereastră, mai ales după toate morţile violente din perioada asta de la noi din cartier. Trebuia neapărat să existe o miză politică. Trebuia să aibă legătură cu granița, adică să fie inteligibile. Dacă nu era asta, atunci trebuia să fie ceva ieşit din comun, ceva dramatic, surprinzător, cum ar fi să te crezi supererou și să plonjezi accidental în gol.” (p. 174)
*
„În plus, într-un cartier care se hrănea cu suspiciuni, presupuneri și inexactități, unde totul era aşa de anapoda, încât era cu neputinţă să povesteşti cum trebuie o întâmplare sau să n-o povesteşti şi, în schimb, să-ţi ții pur şi simplu gura, nimic nu putea fi spus sau tăinuit fără să se transforme în literă de evanghelie.” (p. 268)
*
„Cantitatea nemaipomenită de energie pe care o consumam cu oamenii ăştia – adică încercând să-i evit – însemna, fireşte, că-i atrăgeam, dar pe vremea aia nu înțelegeam cum stă treaba cu energia canalizată într-un singur punct.” (p. 210)
*
„La mijloc era doar goana obişnuită a oamenilor după senzațional, o altă născocire de-a lor, o altă minciună de-a lor pe care şi-o doreau adevărată…” (p. 300)
*
„Nu ştiu”-urile pe care le lansam constituiau cel mai mare atu din repertoriul meu de apărare verbală și eram pregătită să le rostesc în continuare, fiindcă un alt lucru pe care îl învățasem înainte de încheierea școlii primare fusese că nu era bine să deschid gura de dragul adevărului decât în fața unor persoane de încredere, puține la număr, care în şcoala primară au devenit și mai puține odată cu trecerea timpului și apoi uite-mă la gimnaziu şi în perioada aceea – între unsprezece şi şaisprezece ani – persoanele de încredere rămase mai puține se împuținaseră și mai tare, aşa încât, înainte să împlinesc optsprezece ani – momentul episodului cu mine şi lăptarul, precum și al bârfelor despre mine şi lăptar, nu-mi mai rămăsese pe lume din şi mai foarte puținele persoane de încredere decât una singură în care să mă pot încrede. Bănuiam că, dacă o țineam în ritmul ăsta cu reducerile, cu cauterizările, cu toată neîn- crederea asta și autoexcluderea mea sistematică din societate, aveam toate şansele ca, înainte să împlinesc douăzeci de ani, să ajung în faza în care n-o să mai deschid gura nicăieri, în fața nimănui.” (p. 206)
*
„– Nu citesc cu voce tare! Pentru numele lui Dumnezeu!
Toată povestea începea să devină ridicolă.
– Dar dacă îți asumi operațiunea riscantă a cititului în mers şi încetezi să mai fii conștientă de ce se întâmplă…” (p. 75)
*
„Să-ți bagi nasul în treburile altora fusese dintotdeauna o ocupație de bază prin părţile noastre. Bârfele te asaltau, te lăsau, veneau, plecau, se mutau la următoarea ţintă.” (p. 11)
*
„E nemaipomenit ce sentimente există în tine”. (p. 117)
*
„Pisicile nu te venerează, aşa cum fac câinii. Lor nu le pasă. Niciodată nu poţi miza pe ele că o să măgulească vanitatea omenească. Își văd de treaba lor, în legea lor, nu sunt slugarnice și nu o să se arate niciodată spăsite. Nimeni n-a văzut vreodată o pisică cerându-şi iertare, iar dacă s-ar întâmpla aşa ceva, ar fi limpede ca lumina zilei că nu e sinceră.” (p. 114)
*
<< Aşadar, luminos era de rău şi „prea trist” era de rău și „prea voios” era de rău, ceea ce însemna că trebuia să umbli de colo colo fără să fii nimic și, la fel, fără să gândeşti, cel puțin nu la nivelul superior, ăsta fiind motivul pentru care toți îşi ţineau gândurile ferite, la loc sigur, în cotloanele de dedesubt.>> (p. 112)
*
„În schimb, locul acela era cufundat într-o măsură atât de mare într-o poveste lungă şi tristă, încât un om cu adevărat luminos care pătrundea în această întunecime risca să nu-i poată supraviețui, să-şi vadă propria strălucire subsumată lui, iar în unele cazuri – dacă persoana cu pricina era percepută ca fiind insuportabil de radioasă și de strălucitoare – se putea ajunge până acolo încât individul respectiv să trebuiască să-şi piardă viața. Cât despre cei care trăiau în întuneric, cei deprinși de multă vreme cu siguranța pe care o conferă întunericul, nici pentru ei nu era floare la ureche. Ce-o să se întâmple dacă acceptăm aceste puncte luminoase, transparența lor, strălucirea lor, dacă ne îngăduim să ne bucurăm de lucrul ăsta și încetăm să ne mai temem de el, dacă ajungem să ne deprindem cu el, dacă ajungem să credem în el, să-l aşteptăm, să fim marcați de el, dacă începem să căpătăm speranță…” (p. 110)
*
<<Apusurile nu erau singurele lucruri pe care nu le înțelegeam. Nu înțelegeam nici stelele, nici lunile, nici zefirii, nici roua ori florile, nici vremea ori preocuparea intensă a unor oameni a unor oameni mai în vârstă – pentru ora la care mergeau la culcare, pentru ora la care urmau să se trezească a doua zi şi, la fel, pentru temperatura în grade Celsius sau Fahrenheit de afară, pentru temperatura în grade Celsius sau Fahrenheit dinăuntru, pentru starea intestinelor lor, a tracturilor lor digestive, a labelor picioarelor, a danturii, când unul dintre ei zice în gura mare într-un autobuz aglomerat „Știi ce? Când ajung acasă, o să mănânc o felie de pâine prăjită straşnică înainte de cină!”, iar însoțitorul lui îi răspunde la fel de tare: „O să mănânc și eu acasă la mine o felie de pâine prăjită pe post de gustare înainte de cină”. Sau, dacă nu asta, atunci: „Ai mâncat o felie de pâine prăjită acasă la tine ieri?”. „Da, dar tu ai mâncat ceva de atunci?” „Vai, eu nu mănânc. Am mâncat ouă jumări. Am eu o prietenă, Pam, dar te rog să mă opreşti dacă ţi-am mai povestit deja, numai că pe vremuri mergeam împreună să cumpărăm ceainice şi mese de călcat…” şi era absolut normal să nu înţeleg lucrurile astea. La fel era şi cu apusurile, fiindcă nimeni nu voia să fie etichetat drept un tânăr sărit peste pârleaz, iar poate-iubitul, care era şi el tânăr – abia cu doi ani mai mare ca mine -, nu trebuia nici el să înțeleagă și să evalueze ceea ce nimeni de vârsta noastră n-ar fi fost suficient de excentric să bage de seamă că era acolo. >> (p. 93)
*
„dacă nu eram atentă, aveam să fiu surghiunită în inima întunericului, ostracizată fără cruțare drept una dintre făpturile complet sărite peste pârleaz din cartier. Mă avertiza că eram deja poreclită tipa care citește din mers. Prostii, mi-am zis. Dar ăsta era modul lui de a se lăsa dus de val, dând lucrurilor o amploare nebunească şi apelând la imagini extrem de grăitoare.
– În regulă, i-am zis. Deci dacă ar fi să renunţ la cititul din mers, la umblatul cu mâinile în buzunare şi la lanternele de citit și, în schimb, m-aş uita în stânga şi-n dreapta asta însemna că aveam să fiu fericită?” (p. 80)
*
„Ai nişte maşină pe covor. Iar el mi-a zis: Da, știu, aşa-i că-i minunat?” (p. 25)
*
„Perora şi îşi înşira expozeul tehnic până la ultimul semn de punctuație, ceea ce era mai mult decât necesar, mai mult decât bine-venit, dar pricepeam că trebuia să se folosească de mine, căci era entuziasmat din pricina maşinii celei noi și nu mai avea pe nimeni altcineva în încăpere. Bineînţeles că nu se aștepta să rețin ceva, tot aşa cum nici eu nu mă aşteptam ca el să-şi amintească ceva din Frații Karamazov, Tristram Shandy, Bâlciul deşertăciunilor sau Doamna Bovary doar fiindcă la un moment dat, luată de val, îi povestisem despre ele.” (p. 24)
*
„Nu ştiam ce înseamnă ruşinea. Mă refer la cuvânt, dat fiind că nu pătrunsese încă în vocabularul nostru obştesc. Fireşte, cunoşteam sentimentul de ruşine și știam că toți din jur îl cunoşteau. Nu era nici pe departe un sentiment delicat, căci părea mai viguros decât furia, mai viguros decât ura, mai puternic chiar şi decât cea mai tăinuită dintre emoții, frica. La momentul respectiv nu exista nici un mod de a-l desluşi sau de a-l transcende. Altă chestie era că de cele mai multe ori era un sentiment public, ce avea nevoie de o asistență numeroasă ca să-şi sporească eficacitatea, indiferent dacă erai ocărâtorul, martorul ocării sau ocărâtul. Dat fiind că era un sentiment atât de complicat, de încurcat, de nemaipomenit de sofisticat, majoritatea localnicilor făceau tot soiul de permutări ca să n-o simtă: omorau oameni, răneau oameni cu vorba, le provocau traume psihologice și, nu în ultimul rând şi nu arareori, îşi făceau lor înşişi lucrurile astea.” (p. 68)
*
„Într-o primă fază fiii n-au băgat de seamă că lipseau, căci părinții aveau obiceiul să ridice ancora pe nepusă masă, plecând la competiții de dans de societate feroce, pe viață și pe moarte. Însă într-o bună zi, când cei doi frați mai mari au ajuns acasă de la muncă și, în lipsă de altceva, procuraseră – ca de obicei – cina de la un fast-food pentru toți patru, al doilea născut, cum stătea pe canapea cu farfuria în poală, s-a întors către întâiul născut, care şedea lângă el, şi a zis:
– Ceva nu e în regulă. S-ar putea să lipsească ceva. Ție nu ți se pare că lipsește ceva, frățioare?
– Da, lipseşte ceva, a consimţit întâiul născut. Hei, voi doi – asta către frații mai mici – și vouă vi se pare cum c-ar lipsi ceva?
– Părinții, a zis penultimul născut. Au plecat.
Apoi penultimul născut s-a apucat iar să mănânce și să se uite la televizor şi la fel a făcut și mezinul, care peste șapte ani avea să devină poate-iubitul de-aproape un an deja.” (p. 51)
*
„mi-a amintit de mine în momentele când bifam mental diverse repere, lucru pe care îl făceam tangențial, concomitent cu cititul din mers. După câte o pagină sau cam aşa ceva, mă întrerupeam, pe de o parte ca să iau aminte la lucrurile care mă înconjurau, dar uneori și ca să mă arăt clară și îndatoritoare cu o voce din capul meu care îmi ceruse indicații. Mă închipuiam arătând cu degetul şi spunând: Ei bine, acela e reperul.” (p. 48)
Lăptarul de Anna Burns
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
Traducere din limba engleză și note de: Mihaela Ghiță
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 416
ISBN: 978-973-46-8032-0
Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.
