Adrian-Silvan Ionescu este doctor în științe istorice și cercetător științific I, având ca domenii de specializare: istoria artei românești în secolul al XIX-lea, istoria costumului civil și militar, istoria fotografiei, etnografie românească și extraeuropeană, precum și istoria și arta Vestului american. În anul 2020, a publicat la Editura Vremea, în colecția Aristocărți, volumul Baluri în România modernă 1790-1920, o analiză de istorie socială, culturală, de istorie a ideilor și mentalităților despre una dintre elegantele pagini ale istoriei aristocrației românești.
Cartea este structurată în șapte capitole, urmate de anexe și însoțite de fotografii extrem de valoroase pentru cercetare, oferindu-i o și mai mare valoare, cititorul putând avea și imaginea celor descrise în paginile volumului. Abordarea este una cronologică, autorul fiind interesat și de a oferi un parcurs episodic analizei. Pornește de la prezentarea balului ca practică socială, culturală, predominant în secolul al XIX-lea, pentru ca apoi să descrie elementele constitutive ale unei astfel de manifestări, analizând toaletele, sursele de inspirație pentru acestea, influențele politice ale vremii, dar și maniera în care erau reflectate în presa timpului și în ochii societății.
În primul capitol, istoricul începe prin definirea termenului de bal, surprinzând implicațiile culturale pe care le-a avut în contextul vremurilor în care este analizat, conchizând:
Balul este o adevărată instituție de socializare. Acolo se legau prietenii, se nășteau amoruri, se urzeau intrigi, se aranjau logodne și mariaje. Era un bun prilej pentru tineri de a se cunoaște și de a se apropia, totul decurgând în limitele stricte ale politeții.
Viața familiei aristocratice românești din spațiul extracarpatic se armoniza între privat și public, având obligația de a participa la astfel de evenimente pentru a se menține în lumea în care trăia. Discuțiile, dansurile, toaletele, bucatele și băuturile îmbelșugate ofereau farmec fiecărui bal desfășurat într-un loc plin de semnificație. După anii regimului fanariot, în Principate, mai ales după 1830, pătrund din ce în ce mai acerb influențele occidentale, vestice, spațiul românesc trecând prin ceea ce poartă numele de europenizare, fapt care și-a lăsat amprenta și asupra felului în care se stabilește calendarul unui bal și cum se desfășoară. Însă, până la acest val civilizațional vestic, în plină Criză Orientală, moda balului a fost introdusă și stilizată în România modernă de ofițerii ruși care staționau mai ales în zona capitalei oficiale a statului, precum și în zona Iașului, unde influențele rusești erau și mai profunde, istoricul dând exemplul anului 1790 când Potiomkion, favoritul împărătesei Ecaterina cea Mare, s-a stablit la Iași unde, alături de aristocrați ruși, au implementat moda balului, care a fost adoptat cu mare entuziasm de elitele locale, chiar dacă în mare parte acestea erau de sorginte româno-fanariotă, cu atât mai mult cu cât în 1790 pe tronurile celor două state românești domneau domni fanarioți. Situația se schimbă rapid la începutul secolului al XIX-lea când, după războiul dintre 1806 și 1812, ofițerii ruși, în frunte cu generalul conte Mihail Andreevici Miloradovici, solicită să fie trimiși câțiva profesori de dans de la Petersburg pentru a da lecții doamnelor valahe în această artă. La nivel microsocial, aceste baluri organizate în compania ofițerilor ruși au avut un impact puternic asupra raportării la căsătorie și la codul moral al timpului, multe fiind divorțurile care aveau loc pe fondul amorezurilor legate la discuțiile și dansul din cadrul acestor manifestații.
O importanță deosebită în cadrul unui bal era acordată, în primul rând, vestimentației, mai ales de către doamne în toaletele cărora deja influențele occidentale erau profund vizibile.
La baluri, doamnele îmbrăcau rochii foarte decoltate, care le revelau gâtul, umerii și brațele. Culorile toaletelor, de obicei în tonalități deschise, variau de la alb, purtate de debutante și de femeile tinere, proaspăt măritate, la vernil, galben pai, albastru deschis, roz și doar cele de vârstă mijlocie arborau nuanțe mai intense dar niciodată negru, care era doar pentru doliu, sau roșu, care era potrivit femeilor de moravuri îndoielnice.
Dansul era esența balului, desfășurându-se după reguli clare, care nu lăsau loc de intepretări. În primul rând, exista un carnețel de bal unde se regăseau numele dansurilor și numele partenerilor de dans, care avuseseră onoarea de a fi trecuți între paginile din fildeș. Dincolo de mișcarea fizică, dansul era singurul prilej al apropierii corporale, al micii intimități cu limite clare, orice gest impertinent era tratat cu respingere.
Dansul era singurul mijloc de apropiere corporală admis oficial. În timpul lui se puteau șopti vorbe dulci departe de privirile vigilente ale mamelor și mătușilor care stăteau pe scaune de-a lungul pereților sălii. Strângerile mai insistente în brațe erau de neconceput. Dacă un cavaler mai îndrăzneț avea o asemenea comportare impertinentă, sufocându-și partenera într-o lungă îmbrățișare, aceasta îl respingea cu indignare și nu-i mai acorda alt dans.
Însă, dincolo de distracția oferită, dansul de la bal devenea și motiv de îngrijorare pentru medici, printre care se numără doctorul Constantin Caracaș, care aprecia valoarea dansului pentru că însemna și mișcare pentru niște oameni destul de sedentari, de altfel, dar îl identifica și ca principala cauză a unor boli, precum răceli, bronșite, pneumonie, cauzate atât de transpirația dansatorilor care se înfruptau apoi cu băuturi reci, dar și de praful care se ridica din podelele ponosite, cele mai multe săli de dans fiind prea mici și improprii unor petreceri de anvergură.
Balurile nu puteau lipsi la curtea domnească, fie că erau organizate cu prilejul onomasticii domnitorului sau a reprezentantului puterii protectoare, ulterior căpătând și mai mare amploare odată cu instaurea monarhiei constituționale în România. Regele Carol rămânea în același registru al rigurozității și când venea vorba de apariția la balurile regale, fiind o companie destul de distantă.
Om foarte punctual, care-și calcula cu exactitate timpul acordat fiecărei activități, prințul Carol își făceau apariția la bal cu precizie matematică la ora 23 și-l părăsea la ora 1, arar rămânea mai târziu. Balurile începeau la ora 21.30 și țineau până pe la orele 3-4 din ziuă, în funcție de apetitul invitaților pentru dans.
Balurile de la curte vor căpăta o și mai mare strălucire odată cu apariția viitoarei regine Maria, care, sfidând răceala regelui Carol, se distra până la limita regulilor oricum destul de rigide. Dacă în societate balurile aveau și un substrat politic, mai mult sau mai puțin, cele regale erau și o modalitate de a surprinde mișcările interne și internaționale ale momentului, favorurile și dizgrațiile în care se aflau unii dintre participanți, generozitatea sau cupiditatea gazdei, dispoziția sau indispoziția acesteia.
Pentru umoriștii vremii, balurile făceau deliciul unor creații literare de mare amuzament, ironizând aproape tot, de la vestimentație, la comportament și interese. Istoricul îl identifică pe unul dintre cei mai prolifici autori de texte satirice ale vremii, pe N.T.Orășanu, urmat de I.C.Fundescu, autor al volumului de versuri Vocea Argeșului.
Cu o lungă tradiție și cu atât de multe semnificații, balurile secolului al XIX-lea rămân emblematice prin strălucirea lor, în ansamblu. Deși încă în La Belle Époque, începutul seolului al XX-lea devenea deja apăsat de răscoale, războaiele balcanice, Primul Război Mondial, care avea să schimbe definitiv ordinea aristocratică anterioară, cea a etichetei și rafinamentului, rămânând doar fâșii în perioada interbelică.
Cartea Baluri în România modernă 1790-1920 este o analiză detaliată a unor vremuri care ne-au lăsat mărturia gustului și rafinamentului, eleganței și umorului, intrigilor și răsturnărilor de situație, o mărturie despre nevoia și importanța socializării, integrării și cunoașterii. Cu un stil entuziast, istoricul Adrian-Silvan Ionescu reușește să își transpună cititorul într-o sală de bal din secolul al XIX-lea.
Baluri în România modernă 1790-1920 de Adrian-Silvan Ionescu
Editura: Vremea
Colecția: Aristocărți
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 268
ISBN: 978-973-645-949-8
Cartea poate fi cumpărată de aici.
