Un prieten ca nimeni altul. De cealaltă parte a prăpastiei…

„Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…” (Antoine de Saint-Exupéry)

„Habbi încerca să se întoarcă după-amiezile acasă la timpul potrivit. Pe drumul de întoarcere o lua prin câmp, ca să miroasă a flori și nu a lup.” (Oliver Scherz)

Ajutorul poate veni de oriunde. În cartea aceasta minunată tradusă de Iulian Bocai, ajutorul chiar vine de unde nu te aștepți. Un pui de veveriță salvează un pui de lup.

Dar Un prieten ca nimeni altul este mai mult decât o „fabulă”, cu personaje care au trăsături omenești, menite să întruchipeze calități și defecte, pentru ca, la final, să se poată extrage o învățătură. Complexitatea mesajului este dată de substanța valorilor încântător puse în lumină, fără forțări moralizatoare: prietenia este o formă de iubire. Iar, de iubit, ajungi să iubești și pe cine n-ai crede că este cu putință, pe cineva din altă lume. Pe drumul spre casă, Habbi se tăvălește prin flori, pentru ca mama și frații lui să nu mai perceapă mirosul de lup, mirosul altei lumi. Simbolic, teritoriile sunt izolate printr-o prăpastie.

Cât am citit cartea asta minunată, cum sunt toate cele care îl au ca autor pe Oliver Scherz, m-am gândit la prietenia dintre vulpe și Micul Prinț. Lecția îmblânzirii reciproce, responsabilitatea fața de ce ai îmblânzit, unicitatea acestui gen de relație, iată tot atâtea elemente comune. Dar m-am gândit și la prietenie, în general. Nu despre prietenia de pe urma căreia ai un folos, nici despre prietenii cărora le place să petreacă timp împreună, ci despre prietenia-virtute, ca în Etica nicomahică a lui Aristotel, ar fi vorba în povestea puiului de lup salvat de un pui de veveriță. Pentru un astfel de prieten, vei fi gata să faci ceea ce ai face pentru tine, cu dăruire și fără așteptarea de a primi, la schimb, o răsplată.

Puiul de veveriță este crescut în tradiția neamului/speciei sale, așa cum este și cazul puiului de lup. Rămâne întrebarea dacă, peste ani, diferențele care nu-i împiedică pe cei doi, cât sunt mici, să fie prieteni nu se vor acutiza, devenind insurmontabile.

Citirea acestei cărți te face să te gândești că timpul care se adaugă vieții noastre ne face mai pretențioși, mai precauți și mai rezervați. Niciun adult din cele două familii de animale nu dorește vreo apropiere, așa cum, am zice, este și firesc: aceasta e legea naturii, să te ții de neamul tău, să nu-ți creezi legături primejdioase, care să te îndepărteze de ai tăi.

Încă dornic de toate experiențele posibile, neînfricat, Habbi știe că nu poate lăsa, sub un morman de pietre, pe nimeni, chiar dacă e vorba despre un lup. Fără ajutor, lupul ar fi murit:

„A mai făcut un pas în față, s-a repezit să ia prima piatră din grămadă și s-a retras cu ea la o distanță sigură, așteptând.

Multe umbre ale norilor trecuseră peste lup, dar el tot nu se mișcase.

Situația nu s-a schimbat nici după ce Habbi a luat a treia piatră. La a șasea și a șaptea a încetat să mai alerge și a rămas pe grămadă, aruncând jos pietrele din vârf.

Zvârlea pietrele cu viteză, de-ai fi zis că însăși viața lui depindea de asta. Teamă că lupul s-ar fi putut trezi în orice moment l-a făcut să poată împinge până și pietrele grele la o parte, cu o putere de care nici nu se știa în stare.

Ușor-ușor, a reușit în felul ăsta să elibereze piciorul lupului, dar încă se opintea cu ultima piatră, cea mai mare dintre toate, care stătea chiar pe laba animalului

— Trebuie să-l ajut, trebuie, încerca el să-și dea curaj, și s-a împins cu tot trupul lui cel mic în piatră, până când a mutat-o din loc și-a răsturnat-o.” (pp. 25-26)

Yaruk este ajutat de Habbi de mai multe ori, în mai multe rânduri. Scos din grămada de pietre, lupul pare să fi rămas infirm. Crede că va fi repudiate de familia lui, așa că refuză să se mai hrănească, nici n-ar putea, de altfel, să plece la vânătoare. Habbi îl hrănește cu ciupercuțe și alune, nu-l va face pe Yaruk să devină vegetarian, însă îl va ajuta să supraviețuiască.

„— Și nu te las să mori de foame, fiindcă nu vreau. Un lup pe trei picioare este un lup bun. Și nici nu mai ai nevoie să vânezi… fiindcă noi avem o cămară cu provizii. Ne ajunge toată iarna.

Yaruk a lăsat capul într-o parte. Nu părea să înțeleagă cum gândește veverița asta.

— Mă duc să mai aduc mâncare. Poți să mănânci ce-ți las aici până mă întorc, a spus Habbi. Poate găsesc niște muște moarte pe drum. Și am și o coadă de șopârlă, a spus el, nefiind sigur dacă lupilor le plac nucile și murele.

Apoi a mai chițăit o dată în semn de rămas-bun și a fugit de-acolo, țâșnind din loc ca un uliu, căci între timp îl părăsise curajul și nici nu voia să vadă cei de-acasă că lipsise.” (p. 40)

Mai târziu, când se va putea hrăni singur, din delicatețe, din respect față de valorile prietenului Habbi, lupul se hrănește din carnea unei antilope, pe care nu el o vânase, la adăpostul pădurii.

S-ar putea spune că lupul nu face altceva decât să primească – orbul de la toți, de la orb, nimeni. Nu este deloc așa. De fapt, puiul de veveriță este cel care primește ocazia de a-și descoperi bunătatea, de a-și dovedi curajul, trăind autentic experiența prieteniei încercate de multe piedici.

Cartea lui Oliver Scherz este un elogiu al prieteniei și al valorilor pe care le asociem acesteia – generozitatea, dorința de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie, abandonarea prejudecăților, înțelegerea ideii de solidaritate.

Un prieten ca nimeni altul de Oliver Scherz