Ana Barton, Pervazul lui Dumnezeu 75

Cum îți poate tremura inima de frumusețe…

Ana are pervaze. Pardon, pervazuri! Șase. Câte are și cartea. Are și mamifere, și mai ales are oameni. Tot niște mamifere. Nu numai 75. Că numai atâtea fațete are bijuteria sa de carte, este altă poveste!

Și are atâta frumusețe de împărtășit, că nu poate gândul să nu se odihnească asupra ascendentelor sale, care nu pot fi decât dintre acele Hăle Frumoasă, de la sfârșitul pervazului V, un fel de iele ori sânziene:

„Un fel de zâne ale pădurii, frumoase ca luna și aprige ca soarele. Nu e bine să te pui cu ele, să nu le asculți. Chiar îți pot lua și graiul, și mințile.” (p. 213)

Despre ele povestește bunicul fetei, nepoata care poate fi Ana Barton. În fața acestor zâne i-a tremurat inima bunicului…

Și poate așa îndrăgirea frumuseții, ba chiar frumusețea însăși s-a transmis mai departe. Și cere gângurit, șoptit, uneori spus mai tăios, să fie povestită, cuvântată, trăită…

Și când spui Frumusețe, spui Dumnezeu, și când spui Dumnezeu, spui Iubire…

Și Ana Barton, precum bunicul din textul amintit mai sus, nu are frică, nici de Frumusețe, nici de Iubire, iar de Dumnezeu doar atât cât trebuie, probabil! și, oricum, este tot o frică frumoasă! Desigur, „cel mai important, Dumnezeu dansează” (p.230), iar faptul că îl poate visa, imagina, nu o face să-și ia lumea în cap ori numele lui în deșert: auto-ironia îi dictează: „… mi-am adus aminte că Dumnezeu vorbise cu mine-n vis, iar eu n-avusesem nici măcar bunul simț să-nnebunesc.” Faptul că Dumnezeu mai și fumează (altundeva parcă avea niște adidași roșii) mi-a adus aminte (și) de tânărul Papă al lui Sorrentino: probabil Ana Barton i-ar fi un bun consilier în ceea ce privește relațiile cu cei de pe la noi…

Da, Ana Barton doar tremură, deoarece Ana Barton nu scrie, doar tremură frumos (ca trestiile, ca pâlcurile de mesteceni, ca lanurile verzi de grâu înțesate de maci roșii), că așa te-apucă tremuratul, de la curent, când stai pe pervazul lui Dumnezeu!

„Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăpostește copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căței, levănțică, frunze de untișor, baobabi, doi vulcani activi și unul stins (pentru că nu se știe niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufnițe și, la capăt, lumină. Și mai are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.“

Recunoaștem asumarea candorii lui Antoine de Saint-Exupéry, cel din „Micul Prinț”, iar autoportretul de pe o clapetă ne face să (credem că) înțelegem personajul-autor: „Mă iert iertând, mă aflu și mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absență: a răutății. și în mine, și în ceilalți. Ca s-o găsesc, am învățat să mă bucur.”

În altă parte mi-o imaginam și ca o Mary Poppins care știe cânta pentru copiii din orice adulți (Mary a literaturii, pentru cititori cu ceva experiență, sic!, dar nu numai, deoarece scriitoarea face tot posibilul pentru a nu suna elitist sau cu fițe mesajul; e un firesc literar care ține sau de miracol sau de fantastic, mai încearcă și fantasticul din când în când, sau de o trudă bine ascunsă, rezultatul fiind un salt de balerină, o străfulgerare de lumină), „A Spoonful Of Sugar”… Mai ales când vorbește și despre moarte, morți, Moarte… Morții care „sunt eminamente cumsecade”, morțile de iubiri, care te pot face să scrii atât de frumos despre adevărata dragoste (și despre adevărații oameni!):

„Dar într-un om sunt atât de mulți oameni, atâta splendoare. Pe care nu-i ai și n-o ai. Doar ai privilegiul de a te bucura de ele. Spune-i-te omului de lângă tine, fă-i și lui cale să se povestească ție, arată-i că e iubit și prețuit. Scoate șorțul de proprietar de băcănie, mototolește-l și aruncă-l. oamenii nu pot fi avuți. Dar ei pot fi iubiți, cum și tu poți fi. Sigur că nu-i ușor și nu e nici sporadic. Dragostea e o chestiune de mentenanță, iar asta se-nvață-n fiecare zi.

Cât despre strălucire, ea e acolo, în omul de lângă tine, chiar și atunci când ești asediat de ale tale ori de ale lui și n-o poți vedea bine. Până la urmă, e frumos să fii morar chiar și douăzeci și patru de ore pe zi. Dacă macini dragoste, iese praf de aur.”

Nu aur pentru vulg, evident, ci acela al splendorii și al strălucirii eterne a minții neprihănite…

În ultimă instanță, avem un meta-roman de… învățătură, un alt fel de Pateric, un Babel quasi à la Iñárritu – deși multe personaje de-ale Anei îmi aduc aminte mai degrabă de alt film al lui Iñárritu, „Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”, mai ales când este vorba de „simțul neomenesc al nebunescului”!, deși mai repede aș spune virtuțile inocenței, candorii apărate cu orice preț!), un Babel românesc dus la extrem, în care sunt zeci de personaje principale. Este o carte despre care poți scrie în 75 de feluri sau pe care o poți citi în 75 de feluri, un altfel de „șotron” (poate Cortazar ar fi de acord, măcar puțin, hai, că Ana chiar e faină!), un ochean din acela magic în care dacă te uiți vezi tot felul de mozaicuri sufletești, chiar și pisicești (Virvirușa călătorește în visele pisicilor sale! Cum care Virvirușa? O să vedeți care, numai răbdare să aveți, o răbdare frumoasă, pe măsura splendorii cărții!)…

Poate nu exagerând, este o carte și despre… Nume, ori cuvinte, unele chiar sălbatice (p. 222), și ele „centimetri de om”… Mai toate numele sunt așa, cu dichis, cu schepsis… și sunt aproape o sută, nu… Pe o personajă chiar o cheamă…Kalokagathia, care meditează și asupra Omului:

„Omul nu e un lucru durabil, își spuse. și nu pentru că e carne nedezosată, ci pentru că e marfă perisabilă. Putea fi și fruct. Varul acela de pe perete, mă rog, vopseaua lavabilă, stă acolo ca o infatuare infailibilă. și dragostea tot așa stă, lipită ca lavabila. Nu se exfoliază, nu crapă. Doar se murdărește. Nu-i nimic. Iei o lavetă și ștergi, că producătorul german nu minte. Nici o urmă de murdărie nu rămâne. Dragostea pe pereți e intactă și implacabilă ca Miorița. În fine, ca soarta ciobanului, știi tu, cetitorule.

Kalokagathia își privi mâinile de ca și cum ar fi fost pereți. Imaculați, rezistenți, lungi și drepți. Estetici. și-nțelese că numele ei, care fusese o toană a mătușii care nu și-a pierdut din această cauză statutul de preferată, e unul care a avut nevoie de maturizare. De treizeci și cinci de ani, mai exact. Ca să nu mai sune ca o șoaptă de dinozaur. Așadar, trebuie să ajungi la vârsta potrivită ca să intri-n rama propriului nume, să nu mai zgârii lemnul pe-afară. și vârsta asta o-mplinești într-o secundă revelatoare, nu într-o zi anume a unui an. O secundă. Tot în ea, dragostea ta se face zid, pentru că dragostea e o stare de fizic…” (p.114-115)

Bref, o carte despre frumusețea Omului (și întunericul lui, dar nu se accentuează asta), care „ne aduce aminte” că putem fi și altfel decât ne-am obișnuit:, dar și că „Mitul peșterii” poate fi și… „Micul peșterii” (p.184-185). În acest text, „vizitatorii” unei peșteri se supun experienței stingerii oricărei lumini:

„S-a făcut brusc cald și, parcă, mai umed. Era întuneric ca-n om. De ca și cum te-ai fi strecurat, pe la încheietura mâinii, în mănușa ta cea mai groasă. Ori ai fi alunecat, prin luetă, în glotă și de acolo mai departe, direct în sânge.

Mi se părea că sunt o hematie, iar alea trebuie că sunt foarte mici, dar ceva mai tonifiate decât mine, că doară toată ziua aleargă. Când s-a stins lumina, a scâncit copilul. Nu-l văzusem, însă micul lui scâncet, de bebeluș, m-a făcut să-mi fie mai cald în uterul Pământului. Copilul n-a plâns mai departe. Nici eu. Am alunecat încet, mai în om. și parcă omul acela nu eram eu, nu în mine mă duceam sanie, ci în Om. Mi-am fost așa străină, c-am scâncit fără scâncet. De parcă aș fi ajuns pe lumea ailaltă. Dar n-am plâns mai departe, cum n-a plâns nici copilul. M-am bucurat, chiar dacă în același timp m-am simțit trecută peste pragul neted al nebuniei. «Uite că în sfârșit am reușit să-nnebunesc», mi-am zis. «și ce bine e!»”

Adevărul este că Ana Barton scrie înnebunitor de bine, dar nu pot spune asta deoarece s-ar interpreta! Sau că numesc scriitorii buni nebuni sau că, fiind înnebunit, n-aș mai fi credibil! Asta apropo din nou la „simțul neomenesc al nebunescului”!

Și câte ar mai fi de spus! Să o mai compari și cu Doralina, care își scria singură scrisori (p.217)? Sau cu Satir și minunata sa minilivadă de portocali, și uneltele sale de scris? Cu Virvirușa? Sau să mă duc la sfaturile bunicii? Din textul „și pe tine, și pe tine”:

„Să nu-ți fie frică să fii tu cum ești. Să nu te dai după lume. Învață de la orice om ce-ți place la el, indiferent cine-ar fi omul acela. și fă lucrul acela în felul tău, schimbă-l, ca să ți se potrivească ție. (…) Iubește-te și pe tine. Să fii blândă cu ceilalți, dar să nu uiți niciodată de tine, că blândețea asta trebuie hrănită cu ceva. Să știi când să renunți, când să spui nu, să ai bucurii care să fie numai ale tale, pentru tine. Că omul, orice om, dacă vede că i te dai, vrea din ce în ce mai mult, n-are saț. Dă-te de mâncare altora, dar nu toată. Păstrează și pentru tine, ca să ai mereu din ce da. și cântă când ești singură. Bine, prost, tu cântă. Te-aude sufletul tău.” (p.109)

Cântă sau… nu-i așa, scrie! Tot cu sufletul! Acela frumos, care te poate face să tremuri!

A, și să nu uit! Am spus, văz eu, dincolo de pere și mere, că Ana are șase pervazuri! Adevărul este că nu știu câte are, dar probabil multe, infinit de multe sau, cu siguranță, acum, unul și bun:

Pervazul lui Dumnezeu!

Editura: Humanitas