„Fragmente” de Bujor Nedelcovici

Fragmentele întregitoare ale adevărului

Pus prudent sub semnul fragmentarului, volumul publicat de Bujor Nedelcovici este eclectic. O nuvelă din 2016, un eseu după o conferință susținută în Franța anului 1987, un articol refuzat în 2014 pentru publicare de „România literară”, o conferință prezentată la Torino în 2015, una ținută la Milano în același an și un set de fotografii cu veneratul său tată fac din „Fragmente” o carte polimorfă.

Emblematică este astfel ficțiunea „Ea, el și…”, povestitorul – conectat cu erudiție lucidă la actualitate – trăind o iubire într-o Franță contemporană și problematică:

„și acum să-mi continuu povestirea, romanul, jurnalul în calitate de personaj, narator și scriitor”.

La scurt timp după ce primește azil politic în Franța (1987), Nedelcovici prezintă la Institut National des Langues et Civilisations Orientales conferința „De ce suntem ceea ce suntem?” cu subtitlul explicativ „Câteva considerațiuni asupra mentalității, culturii și spiritului românesc”. Analiza sa este fundată pe mentalitate, morală, cultură, psihologia maselor, instinct colectiv, voință de libertate și nesupunere și pe remarca tristă că „individul anonim – care suportă istoria realizată de alții în numele lui – a fost, de cele mai multe ori, ignorat sau uitat”. În această cercetare complexă, abundentă în referințe, exemplară este diferența dintre mentalitatea societății tradiționale a lui homo anticus, percepută ca atemporală, ciclică, anistorică, apolitică, metafizică și contemplativă, și cea a societății moderne a lui homo urbanus, care, prin comparație, este temporală, istorică, politică, pragmatică, tragică și eliberatoare. În timp ce omului tradițional îi sunt străine violența, cruzimea, cinismul, neîntrunind condițiile necesare „unui om cu mentalitate și instincte politice”, omul modern este preocupat de împlinirea propriului destin care pentru el înseamnă politicul. „Anticomunist visceral”, autorul demască nemilos:

„Furtul, delapidarea, înșelăciunea, plagiatul (care) au devenit norme de conduită și comportament ale noii «etici și echități socialiste». Modestia, respectul, toleranța, măsura valoarea au fost înlocuite cu aroganța vulgară, intoleranța fățișă, cinismul justificat – scapă cine poate -, mediocritatea cu râvnă, nonvaloarea cu ifose, logoreea impertinentă, cultul personalității lipsit de personalitate…”

Înainte de a releva cele trei posibile raporturi ale intelectualului român cu partidul unic (valabile pentru 1987, repetăm): „poetul angajat în politica actuală” (cel care scrie cu cerneală roșie), „poetul mereu în opoziție, dar mereu conformist” (cel care practică politica dublei cerneli) și poetul liber interior și exterior – „proscrisul, pribeagul, cel care uneori se refugiază în exil”.

Afirmând – după Camus – că cele două misiuni care dau noblețe meseriei de scriitor sunt slujirea adevărului și cea a libertății, Bujor Nedelcovici este permanent categoric, refuzând tranșant să disocieze conduita etică a scriitorului de valoarea operei acestuia:

„Numai cantitatea de adevăr estetic exprimată într-o carte conferă dreptul la posteritate” (p. 85)

„Sunt opinii care susțin că un intelectual – în special un scriitor – este inocent, pur, cu mâinile curate și nu are nici o responsabilitate decât cea estetică. Ei bine! Are o responsabilitate, profesională și morală” (p. 111).

Potrivit acestui crez, primul pas pentru renașterea morală și spirituală este neatârnarea ideologică, prima treaptă a resurecției începe la nivel de gând și cuvânt.

Este cheia în care vor fi citite paginile în care cenzuratul Bujor Nedelcovici se răfuiește cu Gabriel Andreescu, Nicolae Breban sau Nicolae Manolescu, în parte „foști prieteni”, despre așa – zisa colaborare a lui Mircea Iorgulescu cu Securitatea (pe larg în „Valiza” și „Da, domnilor! sau Les pervers narcissiques”).

Neînduplecat militant împotriva comunismului, decretând că „Marx nu a murit și nici comunismul”, scriitorul va avertiza la Torino că „neocomunismul cucerește teritorii vaste și încearcă să restaureze vechile regimuri adaptate la capitalismul de piață și o democrație instabilă și iluzorie. Să spunem cu claritate și fermitate: NU!”.

Cu o mâhnire irepresibilă, Nedelcovici mărturisește cum, cu câteva zile înainte de a părăsi România, a trebuit să rupă toate albumele de familie, fiind ultimul membru al acesteia, însă o rudă apropiată a luat fotografiile tatălui „care a fost ofițer, a luptat și a fost rănit în luptele de la Oituz”. Stocate în condiții necorespunzătoare, „fotografiile pe care le prezint acum sunt deteriorate și unele greu de descifrat, dar ele reprezintă simbolic trecerea prin toate avatarurile celor 100 de ani” (centenarul Primului Război Mondial). Locotenent – colonelul Grigore Nedelcovici este arestat în 1948 pentru „uneltire împotriva ordinei publice”, judecat și condamnat; iese din închisoare după patru ani, moare după un an:

„Iată care au fost destinul și recunoștința țării față de un ofițer care a luptat în Primul Război Mondial, care a fost rănit la Oituz și a fost decorat de mai multe ori pentru faptele de curaj și bravură militară!”.

Înainte de un amplu afiș cu semnalmente ale românului (de tipul „a fi român înseamnă…”), autorul respinge manifest resemnarea și propune soluția pentru mântuire:

„Dacă trăim de atâția ani sub pecetea spaimei, a disperării, a existenței falsificate și a valorilor pervertite, n-ar trebui oare să înțelegem că e nevoie de o schimbare radicală în primul rând în noi înșine, apoi de o întoarcere spre destinul ascuns, la o convertire spre adevăratele valori de renaștere interioară care să urmeze celei exterioare și în definitiv eliberatoare?!”.

Altfel spus, ceilalți vor înceta să mai fie infernul dacă fiecare va construi în sine ceva durabil: „Orice lucru strâmb trebuie să piară de o mână dreaptă”.

Ceea ce amăgea ca o carte neînchegată și-a pierdut opacitatea după o răsfoire adăugată, la cotor luminând firul pios al amintirilor. Cititorul mai puțin atent va desluși principiul constitutiv dacă, așa cum am făcut și eu, se va întoarce la început ca să mai citească o dată că Bujor Nedelcovici cinstește „memoria celor 350 de scriitori arestați, judecați, condamnați, mulți dintre ei morți în închisorile comuniste între 1945 și 1989. Nici azi nu au un monument de neuitare și rugăciune”, deși toți președinții i-au promis autorului „cu entuziasm” acest lucru.

„Fragmentele” sunt un astfel de monument al libertății spiritului, iar obsesia valoroasă a lui Bujor Nedelcovici este ca din exilul exterior să recupereze trecutul pentru „dobândirea unei renașteri morale și spirituale” a poporului român.

Editura: ALLFA